Cele trei vieți ale Ceciliei

Înainte ca trupul Ceciliei să învețe ce este spaima, nimeni nu bănuia că fata aceea, care pășea prin sat cu frumusețea ei rece și nepăsătoare, urma să descopere, într-o singură zi, cât de fragilă este granița dintre cel care privește și cel privit.
Împlinise de curând nouăsprezece ani și aproape nimeni nu-i spunea Cecilia. Numele întreg îi rămăsese doar mamei și îl rostea în momentele acelea rare în care încerca să-și amintească de fetița de odinioară, cea care îi adormea în brațe și își ascundea fața în cămașa tatălui, când afară izbucnea furtuna. Pentru toți ceilalți era Cici – un nume scurt, aproape copilăresc, care nu părea să poarte nicio rădăcină, asemenea unei frunze desprinse din copac și purtată de vânt.
Crescuse repede. Avea trupul suplu și mlădios al unei fete care încă nu ieșise cu totul din adolescență, însă stăpânea deja mersul sigur al unei femei care învățase că frumusețea poate fi o armă. Părul îi era lung, negru și greu, coborând peste umeri în șuvițe lucioase care, în lumina soarelui, căpătau uneori reflexe albăstrui, precum penele unei păsări de noapte. Pielea albă contrasta cu sprâncenele întunecate și cu ochii verzi, neobișnuiți de mari, a căror culoare se schimba odată cu lumina: uneori păreau de smarald, alteori precum marea, iar în zilele posomorâte căpătau o nuanță cenușie.
Cici se obișnuise ca lumea să se uite la ea. Băieții întorceau capul după ea, iar femeile o măsurau din priviri. Numai că frumusețea, atunci când este hrănită fără să fie însoțită de bunătate, poate deveni o floare crescută într-o cameră întunecoasă.
În fată, ceva se schimbase. Nu se știe când. Poate într-o dimineață oarecare, când un copil îi luase jucăria și ea învățase că plânsul îi poate face pe adulți să-i dea dreptate. Sau poate mai târziu, când părinții începuseră să confunde dragostea cu îngăduința. Ori poate că nu fusese niciun moment precis și nicio rană care să poată fi arătată cu degetul. Uneori, oamenii nu devin reci într-o zi. Frigul se așază în ei încet, strat după strat, până când sufletul nu-și mai amintește cum era să fie cald.
Cici nu-și iubea părinții. Îi considera vinovați pentru faptul că exista. De multe ori, mama o aștepta dimineața cu micul dejun pregătit și cu aceeași întrebare rostită cu o blândețe care începuse să semene cu oboseala:
- Ai dormit bine?
Fata ridica ochii din telefon și răspundea fără să o privească:
- Mda.
Tatăl îi lăsa bani pe masă, îi plătea facturile, îi cumpăra totul fără întrebări suplimentare. În schimb, primea doar reproșuri.
„De ce nu avem o casă mai mare, sau o mașină mai bună?”
„De ce nu-mi cumperi lucrul acela pe care l-am văzut în vitrină?”
Niciodată fata nu întreba cât costa acel ceva. În ochii ei, dragostea părinților devenise o datorie, iar sacrificiul lor – o obligație.
Oamenii care primesc totul fără să învețe ce este recunoștința ajung, uneori, să creadă că li se cuvine chiar și ceea ce nu poate fi cumpărat: timpul celorlalți, iertarea, viața însăși.
În după-amiaza aceea, ceva urma să-i demonstreze fetei că există lucruri care nu i se cuvin nimănui.
Era o zi apăsătoare de sfârșit de vară, în care căldura rămăsese prinsă între case, garduri și câmpuri ca într-un cuptor uriaș, iar cerul se acoperise treptat cu nori cenușii și grei. Aerul mirosea a pământ încins și a praf amestecat cu ploaie. Deasupra satului, lumina se subțiase până când toate lucrurile păreau desprinse dintr-un vis vechi: casele aveau contururi moi, copacii deveniseră umbre înalte, iar câmpurile se întindeau până la orizont într-o culoare gălbuie. Din când în când, vântul trecea peste lanurile de porumb și plantele se aplecau toate deodată. Întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Ca o mare verde care respira.
Cici mergea singură pe marginea drumului, cu telefonul într-o mână, fără să-i pese că muzica acoperea zgomotele satului. Privea din când în când ecranul, fără să observe cum lumina se stingea încet în jurul ei. Pădurea din apropiere o îngâna cu sunete molcome și foșnet discret. Nu vedea nimic din ceea ce se întâmpla: ciorile care coborâseră mai devreme din copaci, sau greierii care amuțiseră. Până și câinii din curțile caselor se retrăseseră în adăposturile lor și priveau drumul cu o neliniște inexplicabilă. Când trecu pe lângă crucea veche din lemn, hotarul satului – prinsă între două ramuri de salcâm și împodobită cu flori uscate, apăru o licărire scurtă pe care Cici nu o observă. Ceva alb se mișcă în șanț. La început păru doar o bucată de hârtie purtată de vânt, apoi peticul se ridică și își scutură trupul. În realitate, era un cățeluș mic și slab, cu blana murdărită de pământ, cu firele lipite pe spinare și cu o ureche căzută peste ochiul stâng. Avea lăbuțele subțiri și pieptul îngust, iar când respira, coastele i se mișcau vizibil sub piele. Părea abandonat și flămând, obosit de lume.
Când o văzu pe Cici, ochii i se luminară. Nu avea de unde să știe ce fel de om era. Animalele nu judecă oamenii după trecut, ci după prezent. Făcu un pas și încă unul, iar coada începu să-i tremure ușor. Fata îl privi cum îi adulmecă pantoful și se învârte în jurul gleznei. Opri muzica, ascunse mobilul în buzunarul fustei și așeză o mână în șold.
- Pleacă! rosti pe un ton autoritar.
Cățelușul ridică ochii, dar nu se mișcă. După câteva clipe, își lipi botul de pielea domnișoarei. Cici privi încălțările, apoi animalul.
- Ți-am spus să pleci!
Cățelușul nu înțelegea. Se lipi și mai mult de fată.
Cici ridică piciorul și lovi. Trupul mic se înălță de la pământ, zbură câțiva metri și dispăru în iarba de la marginea șanțului.
Fata coborî, deranjată vizibil de urmele lăsate de cățel. Își încleștă maxilarul și întrebă cu răutate.
- De ce nu te duci?
Animalul o privi cu ochi tulburi. Nu mai avea puterea să dea din coadă.
Cici ridică din nou piciorul. De data aceasta, trupul cățelușului rămase nemișcat. O pată de sânge se întinse încet în iarbă.
Tânăra își privi fusta. Câteva picături roșii îi pătase tivul. Îl șterse cu degetele și plecă fără să-i pese. În urma ei rămase un drum gol, un cățel aproape mort și o liniște care nu mai semăna cu cea dinainte.
La marginea pădurii, o femeie bătrână se opri. Până atunci înaintase încet, cu pașii celui care a străbătut același drum de sute de ori și căruia fiecare rădăcină, piatră sau cotitură îi sunt cunoscute. În coșul de nuiele pe care îl purta la braț se amestecau plante culese din poieni: pelin amar, flori de sunătoare, frunze de pătlagină, tulpini de coada-șoricelului și câteva rădăcini negre, pe care le desprinsese cu grijă din pământ, rostind în șoaptă cuvinte pe care nimeni din sat nu le-ar fi înțeles. O neliniște puse stăpânire pe ea, imediat cum ajunse în lizieră. În spatele ei, pădurea părea că a uitat să respire. Frunzele plopilor se mișcau departe, dar aici la marginea drumului aerul devenise greu. Rămase nemișcată privind în lungul drumului. Avea chipul brăzdat de cute adânci, însă nu vârsta îi făcea fața să pară atât de veche. Era ceva în ochii ei, o oboseală apăsată, ca și cum văzuse prea multe lucruri pe care nu trebuia să le vadă și învățase că lumea are uși pe care este mai bine să nu le deschizi. Atunci auzi. Un sunet slab, încât ar fi putut fi o închipuire. Așteptă. Apăru din nou același scâncet, însă de data aceasta îl auzi limpede. Coșul îi alunecă ușor din braț și atinse pământul fără zgomot.
- Doamne!
Nu era o rugăciune, ci recunoașterea unei nenorociri. Porni spre șanț, de unde auzise chemarea. Buruienile crescuse înalte acolo, până la genunchi, amestecate cu tulpini uscate, urzici și flori sălbatice care își lăsaseră deja capetele sub greutatea semințelor. Începu să dea plantele la o parte cu palmele goale. Când mai făcu un pas, îl văzu. Era atât de mic, încât părea că pământul îl înghițea încet. Blana albă era plină de praf și sânge.
Îl luă în brațe, iar cățelușul deschise ochii.
- Sunt eu, spuse bătrâna pe un ton blând.
Pentru o clipă, între ei se aprinse o lumină slabă, apoi femeia îi privi rana. Lângă locul unde îl găsise, iarba era culcată într-o poziție nefirească. Printre firele verzi se vedeau pete roșii, iar câțiva metri mai departe o urmă de pantof. Ridică ochii și privi în lungul drumului.
Cici se îndepărta.
Mergea nepăsătoare, cu părul negru răsfirat pe spate, iar pașii ei lăsau în praful drumului urme care se ștergeau aproape imediat sub vântul blând al după-amiezii. Nu se grăbea și nu privea în urmă. Ceea ce se întâmplase în urmă cu câteva secunde nu o afecta deloc. Părea că episodul nu făcuse parte din viața ei, ci dintr-un colț neînsemnat al lumii pe care îl putea abandona fără niciun regret.
Bătrâna strânse cățelușul în brațe. Îi simți respirația întreruptă de spasme. Strigă cât putu de tare.
- Cecilia!
Fata se opri și întoarse capul cu vădită iritare. Nu o recunoscu pe femeie, deși avea ceva familiar în trăsături. E drept că auzise de o vrăjitoare care trăia în cantonul părăsit, de lângă linia de tren abandonată, însă nu o văzuse niciodată. Ea să fie? Prin sat se spunea că îngrijește animale și își petrece o mare parte din timp prin pădure, culegând ierburi de leac.
- De unde îmi știi numele?
- Îl știu, răspunse femeia încruntându-se. Pentru că numele omului este primul lucru pe care îl uită cei care cred că nu vor da niciodată socoteală pentru faptele lor.
Cici râse scurt.
- Ce vrei de la mine?
- Aș fi vrut să treci pe lângă cățel fără să-l vezi.
Fata ridică din umeri.
- E doar un câine, femeie. A fost un accident. Nu dramatiza.
- Poate. Dar am văzut destui oameni ca să știu că răul nu dispare atunci când îl ignori. Se așază în pământ, în lucrurile pe care le-au atins, sau în ochii celor pe care i-au rănit. Și, într-o zi, se întoarce.
Cici făcu un pas înapoi.
- Mă ameninți?
Bătrâna își ridică privirea spre cer.
- Frica va veni să te caute, Cecilia. Și pentru că ai făcut din neputința acestei ființe un motiv să o lovești, vei cunoaște slăbiciunea. Ai privit o viață și ai văzut în ea doar ceva fără valoare, însă vei afla cum este să fii atât de neînsemnată.
Fata nu mai zâmbea.
- Ce semnifică asta?
- Înseamnă că, timp de trei zile, nu vei mai fi Cecilia.
Vântul se înteți brusc și părul fetei se răsfiră pe față.
- În fiecare dimineață, când vei deschide ochii, vei avea alt trup. Unul mic și neînsemnat, pe lângă care acum treci fără să-l vezi. Vei simți ceea ce simt aceste ființe: spaima, foamea, frigul și singurătatea. Nu vei vorbi și nu vei putea cere ajutor. Ai să strigi fără să fii auzită, într-o lume care nu-ți va mai face loc.
Cici se încruntă și făcu câțiva pași către bătrână.
- Și dacă refuz?
Femeia zâmbi trist.
- Nu vei putea. În prima zi vei fi o gâză și vei descoperi cerul plin de ochi care te caută.
Cici simți un fior rece pe șira spinării.
- Și apoi?
- Vei muri, însă înainte vei simți fiecare clipă a fricii tale. Vei auzi cum corpul tău îți este devorat și vei fi conștientă până în ultima clipă. Apoi te vei trezi în ziua următoare, într-un alt corp, la fel de neajutorat. În a treia zi, dacă în tine nu se va trezi mila pe care ai refuzat-o acestei ființe, vei rămâne în trupul pe care îl vei purta.
- Să nu uiți Cecilia! Blestemul nu este pedeapsa mea. Devine oglinda pe care ți-o întinde viața.

*

Patul părea uriaș. Cearșaful devenise o întindere nesfârșită de țesătură albă, ale cărei cute se ridicau în jurul Ceciliei ca niște dealuri moi.
Fata duse mâna la față, însă ceva subțire și întunecat se mișcă sub ochi. Lucrul acela avea articulații. Încercă să țipe, dar din gura ei nu ieși decât un sunet ascuțit, apoi un tremurat aproape electric. Privi în jos. Nu mai avea mâini și nici picioare. În locul membrelor pe care le cunoscuse dintotdeauna apăruseră acum șase picioare subțiri și segmentate, acoperite cu fire fine.
O rază de soare pătrunse prin perdea și lumina o lovi ca o lamă. Se retrase instinctiv, la adăpostul unei cute impunătoare. Totul era prea puternic, prea strălucitor și prea viu. Până și firele de praf deveniseră obiecte distincte, suspendate într-un spațiu enorm.
Apoi veni zgomotul.
Ceasul de perete devenise un monstru. Fiecare secundă lovea aerul cu o forță asurzitoare. Se lipi de țesătura cearșafului și atunci își dădu seama că frica avea gust. Era acră și metalică, precum o monedă veche ținută prea mult sub limbă. Începu să-și miște picioarele. La început haotic, apoi, folosindu-le în perechi, reuși să ajungă la marginea patului. Se opri o clipă și cercetă împrejurimile.
În clipa aceea o umbră trecu peste ea. Imensă și înspăimântătoare. Își aduse aminte că noaptea trecută lăsase fereastra deschisă. Pentru o clipă își văzu propria siluetă întinzându-se peste cearșaful alb, asemenea unei mâini care venea să stingă o lumânare. Începu să fugă. Picioarele îi alunecau printre fibrele țesăturii care părea acum o imensă pădure cu arborii doborâți. Trebuia să sară peste ei, apoi să se reechilibreze și să ignore loviturile pe care le încasa de fiecare dată când uita că are șase picioare. Căuta cu disperare un loc unde să se ascundă, dar lumea devenise o întindere fără adăpost.
O pasăre profitase de o pală de vânt care ridicase perdeaua și pătrunsese în cameră.
Cici simți vântul aripilor și se aruncă într-o parte. Pentru o clipă scăpă, apoi veni a doua coborâre, mai rapidă și mult mai precisă. O gheară o atinse și o aruncă pe spate. Văzu ciocul negru și lucios apropiindu-se de corpul ei. Atunci înțelese că nu există nicio judecată în lumea aceasta. Nu conta ce avuse, sau cât de frumoasă fusese. Pentru zburătoare, nu era decât o vietate tremurândă, prinsă în jocul în care viața se hrănea cu viață.
Totul deveni întuneric. Cici nu mai simți cearșaful, lumina, ori camera. Doar mișcarea aceea cumplită prin care era smulsă și aruncată într-un tunel viu, strâmt și întunecat. Într-o ultimă tresărire a conștiinței, avu impresia că vede ceva. Nu mai știa dacă ochii ei existau, sau era doar o imagine născută din spaimă. Observă lumea de afară dispărând într-o lumină îngustă și tremurătoare. Apoi trupul de chitină fu împins mai departe, alunecând pe un tunel care nu avea capăt. Patru fragmente din ceea ce fusese corpul ei se desprinseseră și dispărură, unul câte unul, în adâncul acela străin.
Cici încercă să-și amintească de casa ei. De mama care îi spusese de sute de ori să aibă grijă, de tatăl care îi lăsa bani pe masă. Și, pentru prima oară, amintirile nu i se mai păreau enervante. Apoi întunericul se strânse. Ultimul lucru pe care l-a simțit a fost mișcarea adâncă și inevitabilă, care o purta spre stomacul păsării.

*

Când Cici se trezi a doua zi, nu mai avu nevoie de nicio dovadă că blestemul era real. Amintirea zilei precedente se întorsese peste ea cu forța unui val întunecat aducându-i, într-o singură clipă, lumina aceea orbitoare, cearșaful devenit o câmpie nesfârșită și sentimentul cumplit că moartea nu mai era o idee îndepărtată, ci o ființă care o purtase în întunericul ei.
Își dădu seama că trupul îi era din nou altul. Avea corpul mic și cenușiu, lipsit de apărare, cu șase picioare fragile și două aripi transparente care vibrau la cea mai mică mișcare a aerului. Ochii – dacă mai puteau fi numiți astfel, nu mai vedeau lumea ca un om, ci ca o explozie de forme, lumini și mișcări, care o făceau să se simtă pierdută într-un univers construit fără măsură pentru existența ei.
Rămase cuprinsă de o neputință pe care începuse deja să o recunoască. Un singur gând nu-i dădea pace. Undeva, în mintea ei minusculă, exista speranța absurdă că, dacă va ajunge afară, va scăpa de griji. Se îndreptă spre fereastră. Locul care fusese pentru ea doar o bucată de lemn și de sticlă devenise acum o frontieră uriașă între două lumi. Când reuși să treacă dincolo de ea, lumina soarelui o lovi cu o asemenea intensitate, încât aproape se prăbuși.
Afară lumea era vie. Aerul era un amestec amețitor de mirosuri, căldură și curenți invizibili care o împingeau într-o parte și alta. Pământul mirosea a umezeală, iar frunzele emanau un parfum verde și crud. Florile aveau arome atât de puternice, încât Cici simți că se îneacă. Își mișcă aripile mai repede, doar gândindu-se că ar fi bine să urce. Dintr-o dată, pământul începu să se îndepărteze și pentru o clipă o cuprinse o bucurie copilărească. Apoi curentul de aer o răsuci și o aruncă spre o tufă, unde se izbi de o frunză. Rămase acolo câteva clipe, amețită. O furnică maronie trecu prin apropiere. O creatură blindată, puternică și înspăimântătoare. Așteptă să treacă, apoi se avântă din nou în zbor. Nu știa încotro merge. Văzu pânza cu unul dintre ochi, imediat ce se apropie de gardul din lemn. Era întinsă între două tulpini, aproape invizibilă, iar picăturile de rouă prinse în firele ei transformaseră întreaga construcție într-o dantelă de argint suspendată între cer și pământ.
Pentru câteva secunde o privi fascinată. Nu înțelegea faptul că unele dintre cele mai frumoase lucruri din natură sunt construite pentru a ucide. Se apropie și un fir se lipi de picior. Tresări și încercă să se desprindă. Atunci un al doilea fir i se prinse de aripă. Apoi un al treilea. Panica izbucni asemenea unei furtuni. Firele albe îi cuprindeau trupul cu o răbdare rece, înfășurând-o încet, până când aripile îi fură lipite de corp, iar picioarele deveniseră inutile. Pânza începu să vibreze sub ea și undeva, dincolo de firele tremurătoare, ceva începu să se miște.
La început văzu doar o umbră, apoi două picioare lungi.
Păianjenul ieși dintre frunze cu o lentoare aproape solemnă, iar trupul său întunecat se legănă ușor în centrul pânzei – ca o corabie neagră plutind pe o mare de argint.
Cici încercă să se desprindă încă o dată și, în clipa aceea, avu o revelație care o îngrozi mai mult decât păianjenul însuși.
Cu o zi înainte fusese vânată de o pasăre. Acum de o insectă, iar lumea nu se schimbase pentru ea. Doar locul ei.
Păianjenul ajunse lângă ea și o atinse. Apoi firele începură să se așeze peste ea. Creatura o înfășura cu aceeași răbdare cu care cineva ar înveli un obiect fragil pe care urma să-l păstreze. În scurt timp, Cici rămase suspendată în pânză, iar cerul de deasupra ei se vedea ca printre gratiile unei închisori.
Soarele urca, lumea mergea înainte și nimeni nu știa că ea era acolo. Își aminti iar de părinți și de casă. Nu se mai gândi la ei cu furie. Toate lucrurile pe care le considerase firești, deveniseră acum comori.
Păianjenul reveni fără avertisment, câteva minute mai târziu. Cici simți apropierea lui ca pe o umbră care îi acoperă ultimele fărâme de speranță. În jur se așternu o liniște care o îngrozi mai mult decât orice. La început o atinse din nou cu picioarele din față, pipăind-o prin coconul argintiu. Apoi începu să lucreze cu o precizie aproape mecanică și înțepătura veni urmată de o arsură cumplită. O senzație ascuțită, însoțită de amorțeală începu să-i cuprindă trupul. Veninul acționă aproape imediat. Prădătorul nu trebuia să o sfâșie. Natura îi dăduse o metodă mult mai eficientă. Își pregătea hrana înainte de a o consuma, introducând enzime digestive care descompuneau țesuturile victimei.
Cici fu cuprinsă de o succesiune de senzații stranii: presiune, slăbiciune, frig, apoi o amorțeală tot mai adâncă. Își aminti de cățeluș, de ochii lui. Înainte ca întunericul să o cuprindă, avu pentru prima dată un regret adevărat. Învățase cât de neprețuită devenise propria viață atunci când o pierdea.
Când soarele coborî peste grădină, printre firele argintii nu mai rămăsese aproape nimic din vietatea care fusese cândva o fată.

*

În a treia dimineață, Cici nu se mai trezi cu spaima din celelalte. Frica după două morți nu mai avea aceeași putere asupra ei. Era obosită, însă nu-i mai păsa ce trup avea, unde se afla sau ce avea să se întâmple. Întunericul din jurul ei păstra o liniște dulce, ca și cum lumea îi îngăduia să uite. Deschise ochii și își privi corpul în care ajunse. Era firav și acoperit cu solzi fini – cenușiu-verzui, iar coada lungă se târa în urma ei prin praful cald. De data aceasta nu se mai trezise în camera ei, ci pe aleea care despărțea grădina de zarzavat de gardul din lemn. Avea patru picioare puternice, gheare mici si privirea clară. Ieși dintre pietre și privi către plasa de păianjen întinsă între cele două tulpini. Apoi își ridică trupul pe o movilă de pământ și contemplă coroana nucului din capătul grădinii. Observă rândunica hrănindu-și puii, încă nehotărâți dacă să părăsească sau nu, cuibul. Câteva clipe mai târziu, se avântă în iarbă și începu să alerge sprintenă. Se trezi într-un loc pe care nu-l recunoscu imediat. Ajunse pe o bucată de pământ încălzită de soare și lipsită de vegetație. Simți căldura unei pietre sub abdomen și se folosi de ea ca să se ridice pe picioarele din spate. Era aproape de bătrânul căruia nu-i păsa de propria grădină, în singurul loc unde gardul era înclinat și buruienile se ridicau în toate direcțiile. Își aminti de petecul acela de pământ. Era fix acolo unde vecinul golise un bidon de motorină, dar nu-și recunoscuse niciodată fapta.
Atunci auzi un foșnet. Se întoarse brusc și văzu o șopârlă uriașă, cu corpul masiv și capul lat, ridicându-se încet dintre frunze. Limba lungă și bifurcată începu să se agite. Animalul o privi câteva secunde, apoi se repezi. Cici începu să fugă instinctiv. Pietrele îi alunecau sub labe, iar iarba îi lovea trupul. Se strecură printre două rădăcini și ajunse într-un loc îngust, unde fu nevoită să se întoarcă din nou. În fața ei, adversara ridică trupul și deschise gura amenințător. Cici se răsuci fulgerător și mușcătura o lovi în coadă. Simți o smucitură violentă și durerea îi străbătu trupul ca un fulger în mijlocul furtunii. Într-o clipă, coada i se desprinse și rămase în urmă. Începu să alerge haotic și se opri într-un târziu, la adăpostul unui bolovan de pământ, unde se lipi de rădăcinile uscate. În urma ei, rămase o dâră subțire de sânge care se întuneca încet pe pământul albicios. Nu mai știa cât alergase și nici unde se afla. Frica îi umpluse toate simțurile, transformând fiecare foșnet într-un avertisment. Se înghesui mai adânc sub bolovan și descoperi o adâncitură îngustă, unde pământul se surpase. Rămase nemișcată, cu respirația rapidă, ascultând zgomotele din jur.
Dincolo de adăpostul ei, șopârla cea mare continua să o caute. În scurt timp, Cici îi auzi foșnetul solzilor prin iarbă. Mici zgomote uscate, aproape imperceptibile, care deveneau în mintea ei bubuituri. Se strânse mai tare și închise ochii. Pentru prima oară nu se mai gândi decât cum să trăiască. Simți un nod în gât care o determină să deschidă gura. Frica îi scoase limba printre rădăcinile uscate din jur și mirosul șopârlei care o căuta insistent o învălui.
Atunci, ceva îi atinse piciorul din spate. Întoarse capul și văzu, în lumina palidă care pătrundea sub bolovan, un păianjen. Era mult mai mic decât cel care o prinsese în pânză cu o zi înainte. Se oprise lângă ea și părea la fel de speriat. Cici își aminti de firele care o ținuse captivă și de acea existență în care fusese doar o insectă neputincioasă în fața unui prădător.
Dar păianjenul nu o atacă. Trecu pe lângă ea, inspectând cu picioarele din față terenul. În clipa următoare, un zgomot puternic făcu pământul să vibreze. Păianjenul tresări, apoi începu să alerge. Cici îl urmări cu privirea și îl văzu ieșind de sub bolovan, apoi traversând smocul de iarbă uscată. Umbra șopârlei mari coborî peste el cu repeziciune. Păianjenul se opri și se ridică pe picioarele din spate. Era prins.
Cici avea în față imaginea pe care o cunoscuse de două ori în cele trei zile ale blestemului: o ființă mică, fără apărare, în fața unei puteri care putea să-i pună capăt vieții fără să ezite. Și de data aceasta, ea era ascunsă. Putea să rămână acolo și să tacă. Să lase natura să-și urmeze cursul. Însă acum înțelese că trebuia să aleagă.
Ieși de sub bolovan, iar șopârla cea mare întoarse capul.
Totul se petrecu atât de repede, încât Cici nu mai avu timp să se teamă. Se feri de primul atac, strecurându-se pe lângă trupul uriaș și se opri în fața păianjenului. Nu mai lupta pentru supraviețuirea ei, ci pentru o creatură pe care, cu numai câteva zile înainte, ar fi strivit-o fără să-i pese. Și tocmai lucrul acesta o făcu să lupte cu o forță pe care nu știa că o mai are.
Șopârla cea mare atacă din nou. Cici încercă să se ferească, dar trupul ei era foarte slăbit. Fu aruncată în praf și pentru câteva clipe își pierdu cunoștința. Când deschise ochii, îl văzu pe păianjen dispărând în tufișul de lângă bolovanul întors. Acum nu mai conta ce va urma. Pentru prima dată, salvase o viață care nu-i putea oferi nimic în schimb.
Șopârla cea mare se repezi pentru ultima oară. Cici se ridică și se repezi către monstrul cu gura deschisă. O clipă, cele două trupuri se întâlniră în lumina orbitoare a soarelui. Apoi Cici căzu și pământul deveni rece. Cerul se îndepărtă, iar sunetele se stinseră unul câte unul.
În timp ce viața i se desprindea ușor de trup, înțelese în sfârșit rostul celor trei zile. Nu fusese trimisă în trupurile acelor ființe pentru a suferi. Ci pentru a înțelege. Ultimul ei gând a fost despre șansa de a se întoarce. Atunci, lumea ei se stinse încă o dată.

*

Când Cici deschise ochii, cerul era limpede și mai albastru ca niciodată. Își privi mâinile, apoi își pipăi fața, părul, ochii. Era din nou Cecilia. Lumea devenise liniștită și sigură. Auzi scâncetul acela slab, aproape stins care îi străpunse memoria cu o forță mai mare decât orice durere pe care o cunoscuse în cele trei zile. Înainte să privească spre șanț, știu cine era acolo.
Se uită de jur împrejur. Drumul era același, pădurea cu liziera către apus. În buzunar, telefonul mobil se lipise de picior. Înțelese imediat. Nu se întoarse pur și simplu în timp. I se dăduse înapoi alegerea.
Coborî în șanț și se apropie de cățeluș cu pași atât de încetiniți, încât animalul nu încercă să se retragă. După câteva clipe de ezitare, își ridică botul și îi atinse degetele. Cici începu să plângă. Înțelese cu adevărat ce însemnase acel trup mic pe care îl lovise cu nepăsare.
Îl ridică în brațe. Era atât de ușor, încât fata îl strânse mai aproape de piept, temându-se să nu dispară.
- Nu te mai las aici, îi șopti, iar vocea i se frânse de emoție. Nu știu dacă mă poți înțelege, dar îți promit că voi avea grijă de tine. Îmi pare rău, spuse, lipindu-și obrazul de capul lui.
Dincolo de drum se auziră pași și Cici ridică privirea. Bătrâna venea încet spre ea. Chipul femeii nu mai era amenințător acum. Părea doar foarte trist, ca și cum ar fi purtat în ridurile feței o poveste pe care o ascunsese prea mult timp.
- Unii oameni trebuie să piardă lumea pe care o cunosc ca să descopere ce a fost mereu în jurul lor, zise bătrâna privind în ochii copilei.
- Cine ești? întrebă fata.
- Ai să afli.
Cici o privi trecând pe lângă ea, aproape atingând-o. Ceva din mersul ei, din felul în care își ținea umerii și mai ales tristețea aceea inexplicabilă pe care o purta în ochi, îi trezi tinerei o amintire pe care nu știa de unde o are.
O strigă.
- Așteaptă, te rog!
Bătrâna se opri.
- Cum te cheamă?
Femeia rămase cu spatele.
- Toți mă strigă Cici, însă numele meu este Cecilia. Nu te teme. Nu sunt aici să-ți modific trecutul. Vreau să mă asigur că îl vei schimba tu.
Bătrâna porni din nou la drum. Cici o privi, fără să treacă peste uimirea care o cuprinsese, până când silueta ei se pierdu în lumina zilei.
Abia atunci înțelese.
Femeia nu venise din viitor, ci dintr-o viață pe care încă nu o trăise.