Calea Nuova

De ce întunericul pare orbitor?
Încerci să-i pătrunzi misterul, să-i găsești punctul de maximă gravitație emoțională și să ajungi unde se adună firele singurătății. Acolo, ești cu tine însuți...

Cerul lăcrima molcom în după-amiaza aceea de octombrie. Gri în orizont și reavăn în simțiri, acoperea scena în care cotidianul își juca reprezentația.
Bărbatul ajuns la senectute era absorbit de gânduri. Mergea tăcut, cu privirea în pământ, strivind picături pe trotuar. Se opri în dreptul magazinului. Îmbătrânise odată cu el, ascultând în fiecare zi scârțâitul ușii glisante drept un vechi salut.
Se gândi că este un ritual menit să-i îndulcească singurătatea și să-i consume fire de nisip din clepsidra vieții. Pătrunse timid și căută preț de câteva clipe un punct de sprijin afectiv, o figură prietenoasă poate, dar se mulțumi cu atmosfera și muzica din fundal. Descoperi aceeași nepăsare și intră pe unul din culoarele despărțitoare privind fără interes rafturile pline de marfă, adulmecând mirosul de gogoși și franzelă caldă. Luase coșul din instinct. Simți junghiul din genunchi asemenea unui semnal. Ezită să pună în punga de hârtie a doua gogoașă și văzu privirea blândă a fetei într-un târziu. Coincidență!? Știa că este ziua ei de naștere. Acea zi! Prin urmare nu putea fi jocul hazardului. Numai că nu reușea să-și stăpânească emoțiile. Acum era în fața sa și totul se petrecea mai repede decât și-ar fi închipuit. Se lăsă pătruns de dorința de a-i privi chipul, ridurile nefirești de adânci de pe frunte, buzele simple, dar atât de expresive și îndrăzni să-i adreseze câteva cuvinte.
-Chiar te căutam, murmură cu o voce tremurândă. Nu te-am văzut de mult.
-Am fost plecată, răspunse adolescenta coborând privirea. M-am operat, din nou.
-A câta oară? întrebă bărbatul fără să îndrăznească o privire iscoditoare către trupul fetei.
-A opta oară, se destăinui copila apucând marginea pardesiului decolorat. Doctorii spun că sunt speranțe, dar știu și eu?
-Aș vrea să te ajut!
Râsul inocent acoperi următoarea remarcă și accentuă ochii migdalați ai fetei.
-Vă mulțumesc, domnule Ionașcu! Nu cred că aveți cum!
-Te cunosc de când ai apărut pe această lume, filozofă bărbatul gânditor.
Se hotărî în sfârșit să pună în pungă a doua gogoașă și le așeză în coș.
-Trebuie să-ți vorbesc, Magda! Chiar azi, dacă vrei. Spune-mi, te rog, că poți să-mi acorzi câteva minute.
-Desigur!
-Ai dureri, rosti pe un ton blajin bărbatul observând mimica sugestivă a fetei.
-Medicamentele nu mai ajută, rosti pentru sine, rușinată că trebuia să recunoască.
-Mergem pe o bancă, pe faleza Dunării, o încurajă Ionașcu. Ai ceva de cumpărat?
-Nu neapărat, se destăinui Magda. Am ieșit așa, să uit că astăzi este...
-Știu un loc acoperit, unde vom fi feriți de ploaie, o întrerupse bărbatul.
Fata râse încă o dată privind umbrela jerpelită care se încăpățâna să rămână agățată de buza coșului.
-Știu și eu locul! E jos, aproape de apă.

*

-Ce vreți să-mi spuneți, domnule Ionașcu? Pe drum nu ați scos niciun cuvânt.
Nu răspunse imediat. Privi cum fata despăturește un șervețel și îl așază peste traversele din lemn.
-Aș vrea să te ajut! repetă bărbatul întorcând capul către faleza pustie.
-Nu vreți să luați loc? întrebă fata. Vă pot oferi un șervețel.
-Am să mă așez, dar nu acum, răspunse privind palma deschisă, plimbând-o apoi prin părul cărunt. Mai întâi trebuie să-ți spun o poveste.
-Îmi plac poveștile! rosti Magda.
Domnul Ionașcu își caută cuvintele, apoi se grăbi să vorbească.
-Acum mai bine de jumătate de secol, am trăit o experiență care mi-a schimbat viața.
Fata ridică din sprâncene și deveni serioasă.
-M-am născut cu un handicap sever, se destăinui Ionașcu. Până la șaisprezece ani, fiecare zi a fost o luptă teribilă în care am angrenat întreaga familie. Cu toate acestea, totul a fost în zadar! Boala a avansat și mi-a răpit treptat funcțiile locomotorii. Oasele au devenit fragile și nimeni nu îmi mai dădea vreo șansă. Apoi, când speranța își pierduse aproape întreaga lumină, a apărut ea!
-Cine? întrebă fata vrăjită de vorbele bărbatului.
-Poți să-i spui destin, mână divină, noroc, sau toate la un loc.
-Nu înțeleg, se destăinui fata.
-Exact același lucru am pățit și eu, dragă Magda. Așadar o cunoșteam pe doamna Trifan din totdeauna. Era vecină cu noi, pe aceeași stradă, la câteva case distanță. O fire veselă și optimistă. Tuturor ne era dragă. Cumva pe mine mă ocolea, iar eu credeam că o face datorită bolii de care sufeream. Cât de mult mă înșelam! În ziua în care bunul Dumnezeu a binevoit să împlinesc șaisprezece ani, doamna Tia, cum o știam toți, a venit în fața casei noastre și s-a așezat pe banca roasă de carii. Pe atunci îmi duceam veacul în minuscula cameră de la drum, unde universul se rotea în jurul celor nouă metri pătrați. Gemete de durere mi-au atras atenția imediat. Mi-aduc aminte că m-am chinuit minute-n șir să mă cațăr pe pervazul scorojit de soare, încercând să văd cine scoate sunetele acelea. Am reușit să-i văd baticul înflorat și am știut imediat despre cine este vorba. Eram singur acasă, însă asta nu m-a împiedicat să-mi folosesc cârjele și să ajung la drum. Imediat cum m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi. ,,Tipic”, mi-am spus în gând. Mă înșelam din nou, pentru că jumătate de oră mai târziu intram în casă pe picioarele mele, fără urmă de boală și lipsit de dureri.
-Ce s-a întâmplat? rosti fata, fără să-i pese că mișcarea bruscă îi provoacă o durere îngrozitoare.
Bărbatul făcu o pauză lungă, aproape istovitoare.
-Am primit un dar extraordinar, de care m-am bucurat ani mulți. Acum e timpul să dau mai departe această minune și să primesc o ultimă binecuvântare. La mulți ani, dragă Magda!
Pentru o clipă adăpostul se lumină nefiresc și din palma domnului Ionașcu se ivi o scânteie multicoloră. Magda o privi vrăjită, fără să înțeleagă ce se întâmplă.
-Se numește Calea Nuova! șopti bărbatul. Este o particulă de lumină divină, trimisă pe Pământ din timpuri străvechi. Migrează dintr-un trup în altul, unde întâlnește bunătate și speranță. Să te bucuri de ea și, când va veni timpul, să o dai mai departe. Cel care o primește va fi mântuit de boli și orice fel de durere, iar cel care o dăruiește va primi o ultimă binecuvântare. Timp de zece minute, pe această bancă va veni o persoană pe care o invoc. Acestea sunt vorbele pe care doamna Tia mi le-a spus atunci.
Calea Nuova deveni orbitoare. Se apropie de mâna fetei și se așeză gingaș în palma tremurândă. Păru că zâmbește. De fapt era bucuroasă că își găsise un destin nou să-l ducă spre zări nescrise. Magda se ridică în picioare, pentru prima oară fără durere, cuprinsă de o bucurie inimaginabilă. Nu putea să o definească, însă simțea bunătatea divină în felul ei simplu și pur. Îl așeză pe domnul Ionașcu în locul ei, auzindu-i gemetele de durere. Îl sărută pe frunte și plecă fără să se uite în urmă. Își dorea nespus să respecte intimitatea celui care îi schimbase destinul. În spatele său, pe banca adăpostită de ploaie, doi bărbați la vârsta senectuții se țineau de mână. Tată și fiu. Zece minute mai târziu, o ultimă îmbrățișare îl trimise pe domnul Ionașcu într-o lume mai bună. O pungă de hârtie cu două gogoși, o umbrelă jerpelită și un șervețel scuturat de vântul de octombrie erau martorii minunii care tocmai se înfăptuise.

De ce întunericul pare orbitor?
Îi poți aduce lumină prin speranță și unde se adună firele singurătății, ești cu Dumnezeu.

Comentarii