Arborele invers ( mit despre locul unde iubirea învață lumina să sângereze)

Când toate cuvintele vor hotărî să moară,
noi doi vom rămâne ultima lor respirație.

Vom fi aburul care mai desenează o fereastră
pe obrazul iernii,
ca lumea să nu uite că a existat cândva dragostea.

Vom strânge alfabetul ca pe un stol de păsări
și-l vom ascunde sub limba pământului,
acolo unde semințele își visează arborii
înainte să cunoască lumina.

Până atunci, suntem un arbore care crește invers cu rădăcinile înfipte în constelații,
sorbind tăcerea din izvoarele stelelor
și coroana adânc înfiptă în aceeași inimă,
fiindcă iubirea nu știe să bată în două piepturi,
ci într-un singur infinit.

Ramurile noastre nu caută cerul.
Cerul își caută ramurile în noi,
iar frunzele sunt palmele vântului
care au învățat să binecuvânteze tăcerea.

Scoarța poartă ridurile Universului,
iar fiecare inel este un an în care timpul
înflorește în loc să treacă.

Dacă într-o zi Dumnezeu va întreba
unde și-a ascuns prima rază de lumină,
îngerii nu se vor uita spre stele.
Vor privi spre tine.

Fiindcă înainte să existe cerul,
în ochii tăi începuse deja răsăritul,
iar eu am înțeles că arborele invers
nu crește din Univers,
ci din iubirea mea pentru tine.