Din clopot au coborât trei îngeri ( despre lumina care învață piatra să respire)

This work has not been translated into English yet: the original Romanian text is shown below.

La mănăstirea de pe deal
au coborât trei îngeri.

Unul purta în palme apă atât de veche,
încât cerul își spăla în ea rănile albastre.

Al doilea venea desculț
peste iarba care înflorea din oasele tăcerii,
iar fiecare pas ridica din pământ
câte o rugăciune fără nume.

Cel de-al treilea avea ochii
din clopote topite.
Când privea, munții își plecau frunțile,
iar timpul își scotea haina ca un pelerin obosit.

Mănăstirea respira încet,
ca o inimă zidită în pieptul unei stânci.
Ferestrele erau pleoapele lui Dumnezeu
rămase deschise peste lume
și vântul era un psalm care își rupea coastele de crucile albe.

Atunci am văzut cum umbra mea
își lepăda întunericul ca pe o piele prea strâmtă, iar sufletul, pasăre uitată în colivie,
își amintea dintr-odată că fusese făcut
din aceeași lumină care aprinde dimineața.

Cei trei îngeri n-au spus nimic.
Au lăsat doar o tăcere atât de adâncă,
încât izvoarele au început să vorbească
și clopotul, marele fruct de bronz al cerului,
a căzut în fiecare inimă fără să se spargă.

De atunci, dealul nu mai este deal,
ci umărul lumii pe care Dumnezeu
își odihnește seara lumina.

Mănăstirea nu mai stă pe pământ.
Plutește, ca o corabie făcută din rugăciuni,
pe marea nevăzută dintre om și veșnicie.

Și-am înțeles de ce îngerii coborâseră.
Mănăstirea nu era doar din piatră,
ci poarta prin care bunicii,
dragii de ei -
au urcat în lumină,
iar clopotul
aduce înapoi
ecoul pașilor lor spre Dumnezeu.

- poem dedicat tuturor bunicilor -