Anatomia infinitului ( locul în care lumina își amintește că a fost vie)

This work has not been translated into English yet: the original Romanian text is shown below.

Sunt acolo unde moartea
nu poate ajunge desculță,
iar universul reține lumina
din fiecare celulă a corpului.

Port în stern o constelație
care respiră în locul plămânilor,
iar sângele meu curge
ca un exod de sori neadormiți
prin venele pământului.

Sub pielea mea cresc arbori
ale căror rădăcini beau din izvoarele tăcerii.
Fiecare frunză este o pleoapă a cerului,
deschisă peste numele meu
ca o binecuvântare fără alfabet.

Acolo mi-am ascuns umbra,
apoi am îmbrăcat gravitația pe dinăuntru.

De atunci, stelele cad în mine
ca semințele într-un fruct
care își visează propria primăvară.

Nu mai există hotar
între carne și lumină.

Oasele mele sunt poduri de cuarț
peste care trec galaxiile desculțe,
fără să lase în urmă
decât mirosul începutului.

Am învățat să respir
cu aripile nevăzute ale materiei.

Fiecare inspirație ridică oceane,
și orice expirație așază
o nouă coastă a universului.

Dacă m-ai privi acum,
ai vedea că ochii mei
nu mai sunt ferestre,
ci două eclipse
în care Dumnezeu își ascunde
excesul de lumină.

Iar sufletul meu
nu mai încape într-un nume.

Este o cometă care își poartă focul
ca pe o rană fericită,
este o catedrală zidită
din bătăile tuturor inimilor
care au îndrăznit să iubească împotriva sfârșitului.

Aici sunt.
În locul unde moartea
își uită limba,
unde întunericul îngenunchează
ca un rege rămas fără coroană,
iar lumina nu mai este un miracol,
ci singura formă
în care adevărul alege să respire.

Toate acestea se întâmplă - atemporal,
fiindcă te iubesc.