De vorbă cu divinitatea -(Episodul 1-Echilibrul)
Bineînțeles, nu avem timp! De parcă lucrurile simple și clare, fundamentul nostru de-a lungul existenței, au devenit lipsite de importanță. Reușim să înăbușim instinctele și acțiunile care ne-ar lega de natura propriu-zisă, uitând definitiv (parcă!) senzația de iarbă încolăcindu-se între degetele de la picioare care, apropo – nu sunt făcute numai pentru menținerea echilibrului. Sunt și receptori pe care nu-i folosim aproape niciodată.
Dacă ai citit până aici, înseamnă că ai parte de informațiile de pe „copertă” și am șansa să mă urmărești în continuare. Da! Azi am plecat să caut mesaje lansate de divinitate, de univers sau multivers, de extradimensiuni care ne influențează această existență spațială extrem de limitată. Merg și sunt atent la nuanțe și șoapte, la vorbe de duh – și întâlnesc primul semn la o bătrână căreia îi dau de fiecare dată 5 lei, privindu-i cântarul jerpelit cu care îmbie trecătorii. Se uită adânc în ochii mei și îi simt bucuria. Îmi spune „sărut-mâna” și ascunde bancnota uzată în hanoracul bărbătesc.
—Nu știi cu ce ochi se uită Dumnezeu la tine, îmi șoptește. Un fior îmi străbate sufletul și mă căznesc să văd dincolo de ochii tulburi. Simt blândețe și resemnare, ancorate într-un echilibru extraordinar. Nu-i este frică de ziua de mâine. Nu știe ce este aia anxietate.
—De ce ești aici? o întreb. Îmi dau seama că o percep cu aceeași stare pe care am avut-o din totdeauna atunci când am trecut pe lângă un lucru imens: mă atrage, dar în același timp mă și sperie. Îi urmăresc părul alb ieșit de sub batic. Anticipează următoarea întrebare și se grăbește să răspundă ignorând-o pe cea anterioară:
—Nu, nu mi-e frig.
Aș vrea să-i ating mâinile firave care par sloi. Dar nu o fac.
„Fericirea constă în echilibrul interior”, îmi spun în gând antrenând limba peste dinți.
—Azi este duminică, mamaie! Nu te duci acasă? E trecut de două.
Privește în lungul străzii, peste umărul meu.
—Am stat puțin. N-am decât 5 lei, banii tăi. Că am fost la biserică.
Mă rușinez când îmi dau seama că am ignorat echilibrul. Nu am fost în stare să mă duc în casa Domnului. Mă refugiez în imaginea mamei, asemenea unui scut. Bătrâna din fața mea pare la fel de bună. Îi simt căldura din vorbe și sunt fericit: am două mame!