Cuantă întunecată - Multi me
Liniștea fu întreruptă brutal și în câteva secunde planeta lui Le Verrier zămisli din străfundurile sale o navă de câțiva kilometri, în timp ce vortexul cenușiu se porni să vibreze și dunga de lumină să prindă contur. O ușoară accelerare a astronavei o îndepărtă de puțul gravitațional, cât să-și poată corecta silueta către satelitul principal. Corpul ceresc, obligat la o mișcare retrogradă față de Neptun, se lumină și culoarea-i roșiatică se accentuă. Cele două rachete își detonară încărcăturile, ruptura din continuu spațiu-timp materializându-se în două sfere de lumină traversate de jeturi din plasmă. Triton își schimbă traiectoria și acceleră către limita Roche, îmbrățișând atracția planetei mamă...
Căpitanul Van-Har zâmbi, în timp ce cutele feței se adunară sub lobii urechilor, transfigurându-l. Semăna cu manifestarea umană, însă pliurile se grupau pentru a emite semnale pe frecvențe înalte. Scopul acestor avertismente era să-l cheme pe generalul Ra-May, comandantul militar al misiunii și pe atașatul senatului, Maz-Arek, cu titlu onorific în această misiune – garantul faptului că energia extrasă va fi depozitată, apoi transferată către depozite civile. Amândoi auziră chemarea. Trilurile se repetară de câteva ori și generalul se smulse primul din visare. De când părăsise planeta Dillimuns era concentrat asupra sclavului căruia îi absorbea, fără niciun fel de milă ori remușcare energia vitală. Bietul umanoid, capturat de pe un satelit al planetei aflată într-o dimensiune paralelă atipică, îi oferea porții de energie de deformație elastică oarecum sărăcăcioase. Din timp în timp, nefericitul părea că se dezintegrează, iar pielea îi devenea transparentă – o membrană prin care fluxul migra către receptori naturali pe care Ra-May îi folosea din plin. Generalul se declară mulțumit: cantitatea de energie îi excitase îndeajuns pornirile. Cu o mișcare fermă se ridică în capul oaselor și smulse sabia cu tăiș subatomic din teacă. Lovitura fu simplă și eficientă, surprinzând umanoidul cu o expresie de groază amestecată cu uimire. Peste câteva secunde jumătatea superioară a feței se porni să-i alunece, descoperindu-i intimitățile. Nefericitul muri în convulsii repetate fără, însă, să piardă niciun strop de sânge. Teribila armă cauterizase suprafețele expuse, chiar în momentul execuției. Ra-May rânji. Își descoperi abdomenul generos întinzându-și a doua pereche de membre inferioare – extensie bionică destinată celor de rang înalt, se fixă de tavan folosindu-și cuplajul magnetic, apoi porni în grabă către puntea principală. Niciun fel de opreliști: trecu peste toate barierele, grație codurilor pe care le emitea direct spre receptorii culoarelor de legătură, având timp să se gândească și să-și puncteze anumite detalii din plan. Dacă informațiile erau adevărate, atunci planeta spre care se îndreptau era o „mină de aur”. Un corp ceresc materializat în peste o sută de mii de reprezentări interdimensionale, un candidat serios pentru extragerea unei cantități uriașe de energie. Reuși să intre pe puntea de comandă tocmai când nava se apropia amenințător de Jupiter, colosul fiind ultimul corp ceresc care poseda poartă.
Dinamica punții încetă și Ra-May rămase suspendat între tavan și podea, metamorfozându-și corpul în zeci de reprezentări, definind momentul în care timpul își amestecă trecutul, prezentul și viitorul. De același tratament avu parte și ceilalți membri ai echipajului. Totul deveni un haos grotesc, în timp ce Jupiter își dezvălui secretele pentru mai puțin de două secunde, timpul necesar acumulării energiei de salt către planeta albastră. Imensa pată roșie fu brăzdată de trei fulgere, vortexul despicând norii, iar Io, satelitul natural al planetei joviene, se lumină. Cele două rachete lansate automat de către navă își atinseră ținta, metamorfozând satelitul asemenea unei dansatoare nevoite să-și schimbe cadența pașilor, iar continuu spațiu-timp își intensifică elasticitatea împingând corpul ceresc către ghearele stăpânei sale. Totul, însă, nu era decât o iluzie optică: spațiul se îngustă în sensul înaintării navei, în timp ce în ariergardă avu loc un fenomen opus.
Cerul de smoală se lumină într-o clipă: stelele își pierdură conturul palid și însăși Terra deveni lividă. Ochii generalului se dilatară excesiv. Simți siguranța podelei, în timp ce panorama minunată a planetei îl determină secunde bune să savureze o perspectivă luminoasă. La câțiva pași de el, Van-Har își grăbi cadența degetelor pe sinopticul principal, știind că Ra-May are reputația unui ofițer care își pierde repede răbdarea. A fi căpitanul navei nu însemna nimic atâta timp cât la bordul ei există o încărcătură surssuriană atât de însemnată. Știa bine lucrul acesta. Încheie evaluarea tocmai când atașatul senatului, Maz-Arek, își făcu apariția pe puntea principală.
– Vorbește-mi despre planetă! ordonă Ra-May șuierând.
– Sunt 123.416 versiuni interdimensionale! Ne aflăm în fața versiunii „0”, domnule general.
Ra-May se minună întinzându-și gâtul. Corpul robust, de conotație reptiliană își mări pieptul printr-o inspirație prelungă. Expiră aerul șuierând, în timp ce imaginea de pe ecranul principal risipi misterul.
– Umanoizi, murmură Van-Har.
Rânjetul generalului deveni sugestiv. Ridică tonul pentru a doua oară.
– Aș vrea să cred, că vom obține un exemplar pur, domnule Maz-Arek. O planetă cu un asemenea potențial poate aduce un aport energetic consistent.
Atașatul senatului șovăi. Simți în vocea generalului însăși nuanța de care se temea cel mai mult: o amenințare pe care o materializă prin formarea unui răspuns firav. Generalului nu-i scăpă ezitarea.
– Filtrul numărul 1 este activat, rosti Van-Har privind numărătoarea exemplarelor ale căror A.D.N se încadra în parametri. Sunt aproape 20.000 de indivizi, un procent mediu de 30 la sută. Pornim filtrul numărul 2.
Ra-May înclină aprobator. Părăsi figura atașatului și privi ecranul generos pe suprafața căruia se derulau, într-o cadență amețitoare chipurile ființelor încadrate în primul criteriu de selecție. Schimbarea cadrelor se opri brusc. Al doilea filtru se dovedi util, reducând numărul candidaților la câteva sute. De data aceasta procentul de încadrare trecu peste jumătatea scalei de evaluare.
–Activez filtrul numărul 3!
Zgomotul de fundal se intensifică, atât cât să le permită miilor de sonde scanarea planetei. 83 de exemplare! Procentul, 76 la sută.
Maz-Arek părăsi pupitrul și se apropie agale de căpitan. Simți privirea tăioasă a generalului însă o ignoră.
– Experții noștri nu s-au înșelat, domnule Van-Har. Suntem în fața unei planete cu adevărat unice. Sunt cel puțin curios ce va aduce penultimul filtru. Să nu uităm (făcu apel la extraordinara sa memorie), că al patrulea a fost folosit doar în opt cazuri, iar cel de-al cincilea o singură dată.
– Avem rezultatele, îi răspunse comandantul. Peste așteptări: procentul de încadrare energetică se ridică aproape de 90 la sută – 23 de exemplare umane.
Ra-May deveni nerăbdător. Își folosi cele patru membre inferioare pentru a grăbi înaintarea. Extensia bionică îl ajută să se oprească la câțiva pași în spatele lui Van-Harr, savurând respirația sacadată a reprezentantului senatului.
– Filtru cinci, anunță Van-Har. Sondele au detectat 4 exemplare, înzestrate cu un procent de 99 la sută: o femelă și trei masculi.
– Vom lăsa computerul să aleagă, rosti Ra-May. Oricare din ei ne va aduce multă energie.
Comandantul navei nu se grăbi să-l contrazică, deși deschise gura articulând câteva silabe. În joc mai exista încă un criteriu, pe care generalul îl ignorase. Maz-Arek îl știa la fel de bine, dar nu se obosi să intervină. Orice exemplar era cu atât mai prețios cu cât avea mai multe reprezentări interdimensionale. Cu siguranță ordinatorul navei căuta candidatul perfect. Poza unui exemplar uman – unul dintre masculi – acapară ecranul principal.
*
Alvol deveni atent. Un zgomot surd, aproape lipsit de vibrație, îi învălui creierul cu o rezonanță supărătoare. Reuși să încropească pași nesiguri, sprijinindu-se în final de clanța ușii de acces către sala de sport. Înjură cu voce tare, ridicând privirea spre sursa zumzetului care creștea în intensitate. Ciudat! Se porni să plouă cu stropi nefiresc de mari, încetiniți de o forță misterioasă. Aproape că reușise să se strecoare printre ei, smulgându-i un zâmbet firav amestecat cu o uimire, însă unul își atinse ținta. Cerul păru că se prăvălește, smulgând din monocromatica de plumb un fulger orbitor. Alvol crezu că visează. Privi spre porumbelul încremenit între vârful stâlpului și nenumăratele cabluri întinse peste streașina imobilului, în timp ce ochii minții deveniră mai activi ca niciodată. Într-o clipă revăzu cabinetul medicului în care primise vestea teribilă. Nu mai mult de două zile se scurseră de când aflase că suferă de o boală degenerativă, activată de sistemul nervos propriu, o maladie ciudată fără un leac cunoscut. Doctorul uscățiv îl invită să ia loc, privindu-l pătrunzător și agitând fără logică filele desprinse din dosar. Îl strigă pe numele mic, trezindu-i o scuturare emoțională.
– Rollo! Nu îmi este simplu să-ți spun. De fapt – își căută cuvintele urmărind urme necunoscute pe tavanul alb, nu știu ce se întâmplă. Se repetă de câteva ori accentuând nesiguranța, până când pacientul se așeză cuminte în scaun. Va trebui să continuăm investigațiile, de această dată în afara spitalului. Asta dacă ești de acord.
– Am de ales? întrebă bărbatul fixând mâinile doctorului.
– Peste două săptămâni va trebui să revii, îi răspunse pe un ton neconvingător.
– E contagioasă boala?
Doctorul zâmbi larg, dezvelindu-și dantura puternică. Mișcă din cap de câteva ori, savurând sarcasmul întrebării. Desigur că nu. Ce ai în minte?
– Vreau să fac sport, domnule doctor. Am o dorință arzătoare să evadez din toate acestea.
Zâmbetul trist al bărbatului în halat alb deveni un răspuns pe cât de previzibil pe atât de apăsător.
Zumzetul înfundat prinse contur și Rollo simți o înțepătură aprigă în buza superioară. Ridică mâna și simți bine-cunoscuta senzație de lichid vâscos. Se trezi din visare. Pierduse o bucată impresionantă din gură, apoi crâmpeiul sângeriu începu să urce alene. Conștientiză că durerea era urmată de o alta, mai aprigă, iar zgomotul din fundal declanșă o altă ciudățenie. Pe cer se deschise un vortex al cărui energie părea că încearcă să-l dezmembreze cumva. Cu fiecare porțiune desprinsă din trup, durerea devenea mai accentuată.
– Pe toți dracii! înjură cu ciudă urmărind bucăți din braț părăsindu-i corpul. Negrul din fața ochilor se porni să devină agresiv, dezvăluind frânturi de glasuri necunoscute. O voce metalică și foarte impunătoare îi cuceri auzul. Nodul din gât îl determină să respire adânc, un aer înăbușitor și nefiresc de umed umplându-i plămânii. Deschise ochii, urmărind printre gene nebunia pe care creierul său o interpreta ca fiind puntea unei nave sau orice altceva care implica panorama Pământului văzută de la zeci de mii de mile depărtare. O arătare hidoasă se opri în fața sa, turuind sunete necunoscute, agitându-și membrele superioare în arcuri de cerc care rămâneau preț de câteva secunde reprezentări luminoase străbătute de fulgere la fel de ciudate. Glasul aspru răzbătea dintr-o gură a cărei flexibilitate era accentuată de o mișcare la fel de fermă în plan orizontal. Rollo încercă să se apere printr-o mișcare retrogradă firească, însă se lovi de o barieră peste care nu putea trece. Un abur călduț se porni să invadeze incinta în care se afla, descoperind un cilindru cu diametru de maximum un metru. Începu să strige din toți rărunchii, însă nu reuși să câștige decât câteva clipe din atenția străinului. Mulțumit, acesta desprinse de la cingătoare un dispozitiv cât mărimea unei palme de om căruia îi activă, prin mișcări elaborate, părți numai de el știute. Secțiunea de jos a celulei deveni opacă și banda de câțiva zeci de centimetri descoperi o trapă care permise intrarea unei creaturi asemănătoare unui păianjen. Înainte de a reacționa omul, aceasta se pierdu în siguranța aburului. Rollo începu să se zvârcolească. Se strădui să observe carapacea strălucitoare, însă abia când simți înțepătura realiză că acesta își atinse scopul. O ușoară amețeală îl determină să-și piardă echilibrul.
– Înțelegi? Vocea își accentuă intensitatea. Trebuie să înțelegi.
Rollo îi privi ochii lunguieți, traversați de membrane semitransparente. Simți greutatea păianjenului atârnat de spate și se mulțumi să răspundă printr-o întrebare.
– Sunt mort?
– Nu ești mort, omule! Te afli la bordul unei navei surssiene.
Zâmbetul extraterestrului deveni larg, adunând obrajii aproape de urechile la fel de alungite. Durerea deveni acută și Rollo primi o cascadă de informații. Împins de un resort nevăzut, se aventură în spațiul interplanetar, gonind printre aștri către o destinație necunoscută. Se opri în fața unei planete înconjurată de inele generoase, acoperită pe jumătate de ocean, apoi vizită de la aceeași altitudine emisfera care cuprindea un continent uriaș. Locuitorii acestei minunății – în termenii noștri la aproape treizeci de mii de ani lumină depărtare, trăiau pe acest corp ceresc din timpuri imemoriale. Secretul acestei longevități era destăinuit bietului umanoid doar din prisma a ceea ce va să urmeze, pentru că nevoile acestui neam erau în special energetice. Hrana întreținerii trupului era sărăcăcioasă și de multe ori invariabilă, însă energia de deformație elastică era esențială pentru supraviețuire. Întreaga lui viață surssul se lupta pentru această resursă care îi asigura nevoia de a supraviețui în mai multe dimensiuni. Pentru stabilitatea structurii trebuia să absoarbă periodic energie interdimensională, cu ajutorul căreia fiecare reprezentare contribuia la dezvoltarea individului sursă. Nimeni nu era conștient de existența celorlalte alter-ego-uri, de numărul lor, în sensul unei interacțiuni directe și asta pentru că energia nu putea fi folosită pentru navigarea interdimensională în propriile manifestări. Lucrul acesta ar fi dus la anularea atuurilor și o revenire accelerată a degenerării. În schimb puteau folosi această comoară în navigarea către alte formate care susțineau ființe. Rezultatul se materializa printr-o dezvoltare exponențială a intelectului, dublată de o longevitate extraordinară. De sute de generații surssul naviga printre stele, căutând planete în care viața era reprezentată în mai multe dimensiuni, extrăgând esența și aducând-o pe lumea lor, Claptha. Și poate că viața ar fi decurs încă multe secole în aceeași notă dacă un lucru extraordinar nu s-ar fi întâmplat. Dezvoltarea unei tehnologii noi de propulsie a dus la aflarea de noi planete, tot mai îndepărtate, până când temerarii au descoperit, aproape de centrul galaxiei, un corp ceresc unic pe care l-au numit Axxis. Un loc minunat, unde viața abundă într-o varietate greu de imaginat. Adevăratul renume va fi repede câștigat prin originalitatea de a coexista în mai multe dimensiuni de timp și spațiu universal. Planeta putea găzdui ființe din existențe diferite, multiversul reușind să se întrepătrundă cu succes în acest nod galactic. În scurt timp și-au dat seama că puteau aduce creaturi de pe alte planete, extrăgând prin eliminare progresivă o energie pură și foarte concentrată. Mai mult: interacțiunea cu fauna și o parte din flora locală declanșa o intensificare a acumulării de energie. Un singur individ, provenind de pe un corp ceresc cu cel puțin o sută de reprezentări, putea înmagazina energia pentru zeci de mii de surssi. Ei bine, Terra avea un număr de reprezentări care depășea o sută de mii.
– Acum știi, omule!
– Ce înseamnă toate acestea? se tângui Rollo. Cine sunteți?
– Acum știi, omule, repetă Van-Har accentuând tremurul prizonierului. Va trebui să supraviețuiești pe Axxis pentru a ne oferi energie. Ești un exemplar reușit, cu ajutorul căruia vom avea beneficii substanțiale.
– Niciodată! urlă Rollo. Nici nu știu dacă sunteți adevărați, sau dacă toată această nebunie... Cuvintele se opriră brusc. O altă arătare, mai hidoasă, își făcu apariția. Folosea cele patru picioare pentru a se mișca vioaie în jurul cilindrului energetic care devenise între timp limpede. Șuieră de câteva ori cuvântul „om”, folosind un dispreț nedisimulat.
– Peste tot! Sunteți peste tot... Lipi fruntea de barieră: N-ai să știi nimic! Axxis are grijă de tot. Porniți procedura!
Ordinul fu simplu și concis. Van-Har se mulțumi să ajungă la pupitrul de comandă, aducându-și drept ajutor trei ofițeri, conform protocolului.
– Inițiem extracția. Varianta trei este cea mai apropiată de subiect. Scanare A.D.N... Exemplar identificat. Captură în: 3, 2, 1...
Rollo simți o amețeală ușoară preț de câteva secunde și imaginea Terrei se schimbă. Părea un Pământ al cărui contururi bine-cunoscute erau ușor modificate, în timp ce în fundal apăreau două luni. În dreapta începu să observe profilul unui nou cilindru, în interiorul căruia se evidenția un trup. Creația se combină cu un urlet prelung, izvorât dintr-o teamă evidentă. Într-o clipă, un chip traversat de teroare captă atenția. Mai gras cu siguranță, plângând și reperând un nume fără relevanță, până când păianjenul își făcu datoria.
– Așadar, suntem doi!
Experimentul nu se opri. Cel de-al treilea Pământ era mai straniu ca niciodată. Se anunțase varianta șapte, o planetă lipsită de limpezimea sferei, înlocuind măreția oceanelor cu o puzderie de mări interioare și metamorfozând cele două Americi într-o groapă până în mantaua superioară. Chipul celui de-al treilea candidat părea îmbătrânit înainte de vreme. Un bătrân uscățiv, tânguindu-se cu lacrimi care lunecau printre riduri către o barbă inexpresivă, încercând din răsputeri să se opună unui inamic redutabil. Aceeași soartă: păianjenul îl liniști.
– Iată trei receptori prețioși, se mulțumi Van-Harr privindu-i pe fiecare în parte. Aș vrea, cu permisiunea dumneavoastră domnilor Ra-May și Maz-Arek, să realizăm saltul către Axxis.
*
– Simțim, auzim și vedem cu ajutorul exemplarului „0”, mărturisi Van-Har. Ordinatorul va suprapune o interpretare a gândurilor sale, însă va suna și va arăta asemenea unei povestiri în receptoarele dumneavoastră. Vă aduc aminte: la 19 ani lumină de planetă se află o singularitate – sursa deformării spațiului și timpului universal. Cuplez interfața! Legătură inițiată...
... De ceva vreme, aproximez treizeci de minute, ne oprirăm toți trei într-o râpă plină cu arbuști bizari – la atingerea cărora un miros pregnant de urină este eliberat în atmosferă. Cel bolnav, scriitorul, spune că duhoarea ne va da de gol. Celălalt nu-l contrazice, dar se vede că nu-i convine. Îmi fac loc în spatele unui tufe, evitând contactul direct. Din când în când ridic ochii spre panorama planetei care ocupă mai bine de jumătate din cer. Cel bolnav mă urmărește atent. Are moaca mea, dar corpul pare răsucit cumva. Mi-a spus din prima că e operat de două ori, că e divorțat ca și mine, iar lucrul acesta i-a fost fatal: a căzut în depresie, apoi a cedat... De trei ori l-am descusut încercând să-mi dau seama dacă în universul său, Nicola s-a purtat la fel. De fiecare dată a evitat un răspuns tranșant. Îi este frică și stă mult în preajma mea. Spune că este mort și în iad – unde a ajuns – dracii au întruchiparea cea mai demențială pe care o puteau lua.
– Vrei să scrii? Tu ești meseriașul... Încerc să-i abat atenția de la nebunia din jur. Sunt sigur că are o tabletă în rucsac, însă evită să recunoască, privind aproape hazliu la toporișca pe care o ține stânjenit. Îmi face semn că nu. Izbucnește în plâns și chestia ăsta începe să mă calce pe nervi. Privesc spre Numărul-2: se străduiește să-și ascundă șuncile, ținându-și mușchii abdominali încordați.
Auzim un muget gutural și Numărul-3 intră în panică: atinge un arbust mai înalt și florile, de un albastru ireal, se deschid. O putoare insuportabilă ne dă pe spate, antrenând o descărcare energetică bizară. Scriitorul este traversat de spasme, modelându-i craniul ca și cum ar fi cartilaginos. Viermi lungi, de aceeași culoare cu florile, îi traversează tâmplele. Câteva clipe mai târziu, pe buza surpăturii își face apariția un animal bizar. Se ridică pe picioarele dindărăt și începe să adulmece. Nici nu se sinchisește să privească spre noi. Pântecul i se deschide și din interior își face simțită prezența o creatură diabolică: un soi de maimuță. Gazda rămâne nemișcată, așteptând ca simbiotul să înceapă acțiunea. Imboldul este clar: să fug! Înjur de mamă a treia oară în câteva secunde și privesc spre cuțitul cu două tăișuri.
Arătarea pare încurcată. Se uită la Numărul-3 care (sunt sigur) se scăpase în pantaloni, apoi la varianta mea supraponderală. Extraterestrul înțelege că amenințarea reală sunt eu. Din două salturi ajunge în fața mea strivind tufișurile, demonstrând că are o masă mai mare decât am anticipat. Blana roșie i se zburlește și într-o clipă se pornește pe urlat. Înjur cu foc. Frica mă paralizează, dar nu mă face indisponibil. Îmi trăsnește o idee, observându-i brațele nefiresc de lungi sprijinite pe solul reavăn: pare un luptător care se folosește de membrele inferioare, ridicol de mici, în luptă directă. Mă arunc asupra lui asemenea unei pantere, înfig cuțitul până la plăsele în brațul stâng și-l dezechilibrez. În cădere am timp să-i șterg un picior în bot. Sânge vânăt sare peste tot. Mă cuprinde un fior electrizant și observ cum îmi zvâcnesc tâmplele, însă nu mă opresc. Am chef să ucid și frica îmi părăsește porii. Râd cu gura până la urechi. Anii în care mi-am modelat trupul și mintea își spun cuvântul. Maimuța pare zdruncinată: nu-și mai poate ține echilibrul și lucrul acesta îi creează un dezavantaj vădit. Încearcă să-și sprijine membrul rănit de solul reavăn, însă fără succes. Preventiv își înalță celălalt membru superior dezvelindu-și gheare amenințătoare. Gândesc cât să-mi dau seama că avem o armă fiecare: eu un cuțit, iar cei doi câte o toporișcă. Din două salturi ridic barda abandonată în iarbă, la câțiva pași de scriitor și o arunc cu sete spre creatura turbată stârnind un ecou teribil în pădure, sau ce mama dracului o fi. Lovitura își atinge ținta însă vietatea își schimbă brusc intențiile. Din două salturi ajunge în dreptul Numărului-3, peste care se repede furibund. Își înfige colții lungi în gâtul nefericitului, stârnind o descărcare energetică de amploare. Observ fața schimonosită a omului, străbătută de viermi albaștri care par să se refugieze în maimuță și îmi dau seama că reacția patrupedului nu este deloc întâmplătoare. Acum sau niciodată! Mă afund în luptă, amestecându-mă cu încleștarea celor două corpuri, lovind cu sete blana roșie. Simt organic durerea Numărului-3, faptul că va muri și uimirea fără seamăn a creaturii. Cumva migrez în conștiința gazdei sale rămasă nemișcată pe buza râpei, dându-mi seama că este doar un cercetaș. Haita vine din urmă... După câteva clipe, minute se prea poate, convulsiile încetează. Nenumărați viermi albaștri îmi invadează corpul, făcându-mă să mă simt mai puternic ca niciodată.
– Să mergem! articulez hotărât, privindu-l în ochi pe Numărul-2. Nu mai putem face nimic.
Alter ego meu se lipește instinctiv de trunchiul unui arbust firav. Privește spre creatura prăbușită peste bietul scriitor, observând strădania mea de a recupera barda.
– O să murim, rostește stins. Asta dacă nu cumva suntem deja. Privește spre chipul schimonosit de spasme sporadice. Trăiește?!
– Haide! Îi întind mâna așteptând să urmeze o altă descărcare de energie, dar îmi evită ajutorul pornind nesigur în direcția opusă gazdei încremenită pe coama râpei. Îi urmez îndemnul ridicând cuțitul cu două tăișuri pe lama căruia se scurg picături de sânge.
– Vom merge în direcția opusă vietății. Cumva știu că haita vine din urmă.
– Haită? Ce haită? Numărul-2 pare îngrozit. Cade de nenumărate ori și observ că trage după el rucsacul Numărului-3. Nu-i prost deloc. Se oprește în cele din urmă, ghicindu-mi gândurile.
– Are apă și m-am gândit că o să ne trebuiască. Desface tacticos fermoarul și nu pot să nu observ o pereche de viermi care îi traversează chipul. Scoate tableta nefericitului, fluturând-o. E praf! Zâmbește demențial și o zbughește în pădure. Zgomotul sec îmi stârnește curiozitatea: mă aplec asupra dispozitivului. Am aceeași senzație: simt conținutul stocat și o altă parte din Numărul-3 este în mine.
Alergăm minute bune printr-un peisaj cât se poate de nefamiliar, până când ecourile devin mai mult decât niște simple șoapte. Mugetul bine-cunoscut răzbate până la urechile noastre și de această dată e cu atât mai înfiorător cu cât ne dăm seama că provine din pieptul mai multor creaturi.
– Ne ajung din urmă, mă privește supraponderalul ștergându-și transpirația. Într-un acces de iluminare îmi arată, folosind barda. Pădurea se termină!
Privesc în linia armei și observ un luminiș. Găsim resurse nebănuite și alergăm ca nebunii. Doar câteva sute de metri până când încălțările încep să nu se mai afunde. Ne ridicăm pe o șosea apărută de niciunde din inima codrului, străjuită de o întindere de apă. O capcană! Unde să fugi? În lungul căii betonate se ivește un zid care delimitează lacul sau ce o fi. Același lucru se întâmplă și către pădure. O invitație pe care ne încăpățânăm să nu o urmăm. Din pădure se aud tropăituri amenințătoare și haita ajunge în dreptul lizierei. Mă uit năucit, încercând să-i contabilizez, însă mă las repede păgubaș. Sunt mulți, o puzderie. Se pornesc pe urlat și zgomotul pare amplificat de stavilele de beton care străjuiesc șoseaua. Ciudat! Nu încearcă să înainteze, deși este evident că nu avem nicio scăpare. Par preocupați de altceva. Își ridică gâturile puternice și adulmecă adierea venită dinspre apă, apoi bat în retragere. Asta e bine, sau poate că nu! Amândoi observăm mișcările din lac și cele mai ascunse temeri sunt luate prin surprindere. La început una, apoi o alta o urmează: două hidoșenii ce aduc a gândaci uriași își scutură antenele de apă și nămol. Zumzăie ciudat – ce dracu` nu e aici ciudat, întinzându-și cele trei perechi de picioare și expunându-și scheletele exterioare în lumina soarelui portocaliu ca și cum ar fi urmat cine știe ce drăgălășenie.
– Ce mama dracului sunt astea? înjură Numărul-2 observând că arătările își ridicau în slăvi lamelele de înot acoperite cu fire de păr lung, asemenea unui vâsc.
După minute bune de pregătire cele două creaturi ocupară – ca la comandă, poziții de luptă: de o parte și alta a axului drumului, reușind să acopere lățimea străzii. Pornesc către noi mișcându-și armurile strălucitoare și ne dăm seama că sunt destul de complexe. Fiecare își deschide un soi de trapă aflată în partea frontală, înălțându-și o antenă – ba mai degrabă un receptor pe care îl poziționează în contact direct cu zidul. Prind viteză și lucrul acesta ne face să ne ridicăm, deși încă nu ne-am tras sufletul. Alergăm din nou ca nebunii și sunt uimit că Numărul-2 reușește să țină pasul cu mine. După câteva minute însă, abandonează rucsacul Numărului-3, izbindu-l cu putere de caldarâm. Apoi limitele fizice își spun cuvântul: se prăbușește într-un hohot de plâns și refuză să meargă mai departe.
– Du-te, frate, îl aud bolborosind, însă tânguirea nu-mi smulge decât o înjurătură siropoasă. Refuz să-l părăsesc. Îi apuc brațul și simt cum în corp îmi intră o nouă porție de energie, secătuindu-l și mai mult pe supraponderal. Încep să-l târâii după mine, dar ne pierdem repede avansul față de lighioane. Ne ajung! Lovitura pare devastatoare: Numărul-2 țipă și se smulge din strânsoare. Cumva rămâne în picioare, susținut de lancea care îi străpunge spatele: antena este și armă. Îi văd tâmplele dilatându-se neuniform, în timp ce nenumărați viermi albaștri îi tranzitează corpul. Spasmele încetează după câteva secunde. Cea de a doua creatură se oprește preventiv, la câțiva metri, urmărind cu cei patru ochi desfășurarea scenei. Deși sunt terifiat îi observ antena fixată pe carapacea tovarășului său, ca și cum ar fi vrut să simtă ceea ce se întâmplă. Însă Numărul-2 nu pare scos din luptă. Urlă asurzitor și lovește cu sete, despicând sulița care îi invadase corpul. Pare mânat de un fior teribil și își răsucește corpul aproape incredibil. Insecta este luată prin surprindere și își retrage arma printr-un gest reflex. Alter ego meu se avântă în bătălie mai surprinzător că niciodată. Din câteva salturi ajunge în fața lighioanei, lovind cu sete partea inferioară a crustei unde descoperă lipsa armurii. Un șuvoi vânăt îi acoperă fața. Insecta se înalță, descoperind alte porțiuni lipsite de apărare. Numărul-2 nu ezită: lovește cu sete o dată și încă o dată, traversând pântecul fiarei. Refuză să-i fie teamă și se agață de o lamelă folosită la înot, urcând pe spatele bestiei. Merge către trapă și lovește țintit antena transformând-o într-un accesoriu nefolositor. Pare mânat de la spate de un demon nevăzut, căci se afundă în carnea dezgolită. Apoi insecta își folosește o nouă armă izvorâtă dintr-o altă ascunzătoare. Un clește teribil strivește trupul și nefericitul este smuls și aruncat. Privesc în lumina soarelui barda, apoi trupul contorsionat al luptătorului. Se prăbușește la câțiva metri de mine, lunecând pe o peliculă care pare a fi un lichid provenind din insectă. Recuperez arma și îmi însușesc porția de viermi, apoi realizez că e un soi de energie acumulată în urma contactului.
– Răzbună-mă, frate! îi aud rugămintea și mă grăbesc să-i apuc mâna plină de sânge. Simt trăirile și neputința, furia canalizată în dorința de a pedepsi locul acesta blestemat. Energia migrează și văd cum Numărul-2 se stinge...
– Sunt singur!
Nu am unde să fug sau să mă ascund. Nu-mi rămâne decât să înfrunt creaturile și să încerc să le produc cât mai multă suferință. Ridic cele două toporiști și zâmbesc macabru. Acum sau niciodată! Ceva mă oprește însă: cea de-a doua creatură pare interesată de rănită. Ezită, trecându-și antena peste spatele ei, apoi o atacă înfiorător. Vătămata este luată prin surprindere și își lipește burta de asfalt încercând să facă față atacului. Nici că se poate mai bine! Alerg cu pași mari, ținând tăișul celor două arme îndreptat către cer. Aproape de încleștare profit de aceeași peliculă peste care mă arunc pe spate, despicând o halcă impresionantă din abdomenul atacatorului. Mugetul rupe zările și realizez că pot profita cu adevărat de situație. Strategia este năucitoare și dă roade mai repede decât aș fi crezut. Încleștarea îmi dă răgazul să ajung aproape de cap, privind cu atenție spre locul unde știu că își ține ascuns teribilul clește. Observ cum pulsează și îmi înfig cu tărie cuțitul cu două tăișuri. Într-o clipă carnea devine moale și disting silueta inconfundabilă a armei. Izbesc cu atâta tărie încât reușesc să spintec forcepsul, cu prețul unei noi cantități de viermi albaștri. Nu simt decât dorința de a mă răzbuna și mânuiesc cele două bărzi ca un apucat. Zeci de secunde, minute poate, lovesc în tot ceea ce mișcă producând daune substanțiale. Ușor, dar sigur, balanța se schimbă în favoarea mea. Într-un final horcăitul se metamorfozează în agonie. Învingem...
Așezat cu spatele de zid privesc printre gene cum lighioana mă fixează cu ochi tulburi. Deși rănită, pornește alene lăsând o dâră consistentă de sânge amestecat cu nelipsita substanță. Cred că este mulțumită că a scăpat cu viață din luptă. Mă săgetează un gând care nu-mi dă pace: cum am ajuns în locul acesta? Îmi supun memoria la cazne, însă nu reușesc să-mi amintesc decât că m-am trezit alături de cele două personaje răpuse, manifestări ale ego-ului propriu, fără să pot face nicio conexiune cu trecutul.
– Așa, da`... cine sunt?
Amintiri ascunse în colțuri nebănuite mă trezesc într-o realitate repetitivă. O durere cumplită îmi metamorfozează corpul și văd o bucată din gură levitând în fața ochilor. Aș vrea să-mi întind brațul, dar acesta pare smuls de la locul lui. Durerea îmi ridică privirea spre cerul planetei unde un vortex imens îmi deschide porțile trecutului. Extratereștrii! M-au răpit. Mi-am adus aminte...
*
Ra-May își lipi fruntea teșită de scutul de energie, privind materializarea exemplarului extras de pe Axxis. Întrebă încă o dată pe comandant dacă totul este în regulă.
– Și mai vreau să știu ce procent este afectat de mutație!
Totul era evident, însă. Vietatea recuperată, pe lângă cantitatea imensă de energie înmagazinată, suferea fără niciun fel de excepție de o întrepătrundere datorată contactului direct cu ființele din alte dimensiuni. Van-Har începu să numere rar, odată cu apariția zonelor inferioare a umanoidului.
– Un procent... două procente. Uimirea smulse din pieptul generalului un sunet gutural. Pe lângă membrele inferioare, omul își contura o a doua pereche ce părea mai degrabă lamele de înot acoperite cu fire de păr lung de culoare neagră. Trei procente! Patru procente... Un abdomen suplu, flancat de membrane semipermeabile – branhii pregătite pentru schimbul rapid de gaze între medii diferite, vestea următoarele procente de mutație. Opt procente, nouă, unsprezece, anunță comandantul. Suntem la treisprezece, adică paisprezece procente... Pieptul bombat, ajutat de două brațe puternice, accentuate de o blană roșie foarte generoasă ridică procentul la optsprezece la sută. Ra-May se retrase câțiva pași, rostind bine-cunoscutul „Tamaldack”, o rugăciune scurtă către Cel-Creator, apoi ridică sabia cu tăiș subatomic în semn de întărire a spuselor. Douăzeci și trei la sută! Materializare finalizată.
O vietate nemaiîntâlnită, rodul amestecării ființei umane cu creaturi complexe de pe Axxis, ocupa cilindrul. Minute bune generalul o studie fără să-și ascundă interesul. Niciodată nu văzuse sau auzise de o asemenea combinare a A.D.N-ului provenit din mai multe surse. Computerul navei stabilise că aportul a cel puțin două specii ridicase procentul cu două puncte peste limita atinsă vreodată.
– Începeți extracția! Ordinul simplu și concis îl trezi pe Van-Har. Aruncă o privire pe furiș către atașatul Senatului, încremenit într-o poziție defensivă, apoi se grăbi să realizeze puntea între recipientele de stocare și ființa materializată în cilindru. La început timid, zumzetul crescu în intensitate, smulgând primele gemete de durere. Descărcările energetice prinseră contur, metamorfozând trupul nefericitului. Uimirea însă era mai presus de închipuire: în câteva zeci de secunde întreaga capacitate de stocare a navei se dovedi insuficientă.
– Condensatorii de energie sunt la capacitate maximă, domnule general. Nu am văzut sau auzit de o așa concentrare a esenței. Propun să continuăm transferul direct către depozitele de pe Claptha. Vom folosi poarta cea mai apropiată, aflată pe al doilea gigant gazos din acest sistem solar. Până acolo avem energie de salt.
– Vom merge spre planetă, însă nu vom ajunge deocamdată pe Claptha. Prima destinație va fi Terra, parcă așa o numește ființa umană. Și vom recupera alte două exemplare.
– Vă reamintesc, domnule general, că protocoalele...
– Protocoalele sunt aplicabile pentru situațiile comune, domnule Van-Har. Ordinul meu, împreună cu sprijinul atașatului Senatului va fi suficient pentru inițierea unei ordonanțe.
Privirile se îndreptară către Maz-Arek, aflat acum într-o situație delicată. Știa bine că Ra-May era un general diferit de unul comun. Un aspirant la postul de cancelar, vacant în mai puțin de jumătate de an, foarte ambițios și sprijinit de un nucleu important din Senat, nu era tocmai un inamic de dobândit. Pe de altă parte misiunea era de a aduce cât mai multă energie interdimensională în lumea de origine și lucrul acesta părea în folosul amândurora.
– Desigur, domnul Ra-May are dreptate. Îl voi sprijini!
*
Terra părea mai schimbată ca niciodată. Lipsită de aportul unicului satelit natural, compensa stabilitatea axei printr-un brâu energetic care îmbrățișa planeta de-a lungul ecuatorului, conferindu-i statornicia atât de necesară protejării vieții. Conturul continentelor era destul de apropiat de cel cunoscut, însă impresia unui uscat aflat cu mult deasupra apei te făcea să te gândești că mările și oceanele erau din punct de vedere cantitativ mult inferioare celor de acasă. În plus, o puzderie de coloane construite pe întreg întinsul pământului demonstrau că locuitorii acestei lumi s-au întins pe verticală.
– Varianta 23, anunță Van-Har privind ecranul. Scanare A.D.N... Exemplar identificat. Captură în: 3, 2, 1...
Rollo simți aceeași amețeală, însă de această dată nu-și pierdu cumpătul. Reuși să fixeze cel de-al doilea cilindru, folosindu-și ochii într-o focalizare superioară. Rămase pe deplin conștient, deși extragerea energiei îi cauza dureri musculare intense și stări necunoscute. Creația se contură cu un urlet prelung, izvorât dintr-un chip pe jumătate cunoscut. Un hibrid, pe cât de impunător pe atât de neașteptat, se materializă în recipient. Jumătate om – jumătate mașină, reprezentarea alter ego-ului din această lume demonstra faptul că omenirea îmbrățișase calea tehnologiei, înlocuind părți organice cu subansamble artificiale. Din fericire păianjenul își făcu repede datoria, iar cyborgul se liniști. Necesitățile surssilor îi fu prezentate în aceeași viziune extraordinară, prin intermediul călătoriei pe care Rollo Alvol și ceilalți o experimentaseră deja.
– Iar suntem doi. Bănuiesc că urmează al treilea.
Următorul Pământ era varianta 31: o lume a apelor, în care denumirea de „Planeta albastră” era pe deplin justificată. De această dată exemplarul extras era o femelă, mai degrabă o amazoană, căreia Rollo îi privi cu interes materializarea în cel de-al treilea cilindru. Nu părea deloc mulțumită cu răpirea de pe planetă și încerca să se opună chiar și atunci când păianjenul îi transfera lichidul direct în măduva spinării.
– E timpul să mergem spre Claptha, rosti generalul privind spre chipul comandantului. Vom urma procedura specificată și vom descărca energia în depozitele planetei noastre; apoi vom reveni pe Axxis pentru runda a doua care se anunță mult mai interesantă.
Nava porni să accelereze spre Jupiter, imediat ce multiversul se materializă în varianta „0” a Terrei. De această dată saltul pentru dobândirea energiei către Neptun îi provocă lui Rollo mai mult decât simpla amețeală. Undeva în interiorul ființei sale regăsi amprenta celor care i-au marcat incursiunea pe corpul ceresc. Simți prezența Numărului 2, tristețea celuilalt alter-ego și creaturile care făceau parte din corpul său. Ceva îi atrase atenția: una din scrierile Numărului 3. Regăsi o resursă nebănuită: posibilitatea de a concretiza acel virus din povestire. Nu trebuia decât să-și asculte instinctele, atât de diferite acum. Pentru planul său era nevoie să urmeze pașii impuși de surss: să-și elibereze corpul de energia acumulată și să ajungă apoi pe orbita lui Axxis, în apropierea singularității. Energia întunecată va face restul. Va materializa Realitax-Prime și va aduce frica în forma ei pură. Gândi cu mai multe voci interioare, ca și cum vietățile răpuse se răsculau asupra celor care le pângărea planeta. Apoi mintea gânganiei din lac puse stăpânire pe el. Simți gustul metalic al nămolului și navigă prin lumea aceea bizară drept simplu observator. Acum știa că este mai mult decât și-ar fi închipuit. Creatura era extrem de inteligentă și faptul că el suferea de o boală degenerativă deschidea posibilități peste așteptări. Insecta acapară încet, dar sigur, ființa plăpândă care reușise să o răpună și începu să pună laolaltă piesele unei răzbunări pe măsură. Omul – așa își spunea, era o ființă pe care o aștepta de mult. Sosea de pe o planetă cu peste o sută de mii de reprezentări și putea susține cuanta întunecată. Cu ajutorul ei, acel virus inventat într-o ficțiune materializa frica în realitate. Mai mult decât spera.
... Se bucură când compensatorii se porniră să extragă energia, trimițând-o către depozitele planetei Chapla. Acum avea nevoie de detaliile din scrierea aceea, știind că planeta sa este locul de unde pornește întreaga imaginație universală. Nodul galactic transmitea interdimensional toate posibilitățile fiecărei realități în parte. Se aplecă de durere, dar în fața ochilor minții titlul acela îi reveni asemenea unei recompense: Realitax-Prime. Virusul există și metamorfozează frica din orice ființă în ceva palpabil și cât se poate de real. Să mergem către Axxis...
– Senzorii detectează o anomalie, spuse Van-Har sfredelind cu privirea ecranul principal. O acumulare de masă în creștere. Singularitatea își schimbă poziția, domnule general.
Ra-May ridică ochii absent:
– Ce înseamnă asta?
– Emite un val de energie impresionant. Ne va ajunge în câteva zeci se secunde.
– Atunci, să părăsim orbita lui Axxis!
– Avem nevoie de câteva minute pentru pornirea motorului principal. Imposibil de realizat!
– Scuturile! Ridicați scuturile!
Tremurul crescu în intensitate și nava începu să se scuture din toate încheieturile. Generalul își scoase sabia cu tăiș subatomic, pregătit să întâmpine un inamic necunoscut. Privi către creatura din primul cilindru și simți un fulger tăios. Cumva mutantul acela hidos îi citea gândurile. Îi descoperi cu ușurință planurile fără ca el să se poată opune. Așadar știa că își dorea să păstreze pentru sine Terra, să o întrebuințeze pentru a-și îndeplini visurile. Urma să-i ucidă pe toți de la bordul navei, apoi să folosească creatura câștigătoare pentru a supraîncărca anumite depozite strategice de pe Caphla. Flota sa de nave ar fi instituit o blocadă asupra întregii planete. Dorința de a transforma republica într-un imperiu expansionist părea atât de palpabilă.
*
Cerul portocaliu însufleți silueta navei. Intrase în contact cu atmosfera planetei, folosind un unghi cât se poate de periculos, aprinzând scuturile cu încrâncenare devastatoare. Valul energetic eliberat de singularitate minimiză orice tehnologie defensivă, supunând distrugătorul unei torsiuni care despărți cele 21 de punți într-un tren cu lungime impresionantă, acoperind un arc de boltă semnificativ. În asemenea condiții nu se punea problema unei salvări generale, corpul care conținea puntea principală fiind cel privilegiat. Generatoarele de urgență puteau susține efortul teribil doar pentru o mică porțiune, aproximativ 8 la sută din navă – adică strict locul unde comandantul navei ar fi trebuit să se afle în asemenea condiții, procesul de aplanetizare fiind preluat automat prin protocoalele aferente stării de urgență. La câteva zeci de secunde de când stresul termic prinse contur, garnitura începu să se dezintegreze. Una după alta punțile explodară, distrugând întreaga capacitate a navei surssiene de a înmagazina energie interdimensională. Cu 20 de minute înainte de a ajunge la sol, rachetele compensatoare își porniră progresiv motoarele, reușind să micșoreze viteza corpului protejat și totodată să compenseze unghiul de intrare. La 1 km deasupra solului, singura parte a navei rămasă intactă își opri coborârea.
Rollo primi valul de energie într-o indiferență stranie. Era conștient de faptul că planul gânganiei era cât se poate de îndrăzneț. Acum făcea parte din amalgamul de ființe care se adunaseră în mutantul care câștigase prima rundă de pe Axxis. Gândacii din lac erau dintre cele mai inteligente creaturi de pe planetă și sacrificiul liderului nu făcea decât să pună în aplicare planul de a-i alunga pe surssi. Pentru asta aveau nevoie de o ființă cu multe reprezentări interdimensionale, dar și cu instabilitate la nivel celular. După mult timp în care nu au putut decât să-și sacrifice semenii, au apărut oamenii. Excepțional, au descoperit ființa de care aveau nevoie: în varianta șapte a Terrei, unde scriitorul le-a dezvăluit virusul. Nu-ți poți imagina ceva care nu există! O lege care pe Axxis se aplică din totdeauna. Tot ce ai nevoie este să descoperi pe cel care și-a închipuit-o: Realitax-Prime și să folosești cuanta întunecată pentru a materializa virusul.
Rollo simți unda drept un observator. Cuanta întunecată pătrunse în corpul mutantului, înainte de valul de energie propriu-zis. În minte i se contură clar intențiile generalului. Apoi gânduri ascunse migrară spre mintea lui Ra-May, împreună cu întruchiparea virusului care metamorfoza frica în realitate. Pieptul său începu să tremure. În fața apăru ființa de care se temea cel mai mult: el însuși. Câteva minute mai târziu puntea principală a fostei nave se porni să câștige altitudine. Părăsi orbita planetei Axxis, accelerând către Caphla. O energie misterioasă întreținea deplasarea spre al doilea gigant gazos al sistemului.
– Iată planeta Chapla! spuse Rollo privind cu interes către cilindrul unde cyborgul se chinuia să înțeleagă ce i se întâmplă. Nu va mai dura mult și virusul va intra și în tine. Și nici pe tine nu te va ocoli, continuă ridicând privirea spre amazoană. Cu toții vom fi infectați.
Larma crescu în intensitate; generalul Ra-May părea copleșit de clonele care îl înconjuraseră. Observă cu coada ochiului panorama planetei și înțelese că sfârșitul era aproape. Deși depozitele uriașe de energie protejau corpul ceresc de navigare interdimensională, acest virus era peste înțelegerea sa. O clipă își imagină ce va să urmeze și împrăștie Realitax-Prime direct pe suprafața planetei prin intermediul unei unde energetice. Năucitor! La câțiva metri, către pupitru principal, unde Van-Har părea că-și pierduse deja cumpătul, Maz-Arek era străpuns de cel mai adânc coșmar al său. Mintea născocea întruchiparea unui monstru hidos, un surrs lipsit de energia binefăcătoare.
– E timpul să ne încheiem călătoria, confirmă Rollo. Virusul a ajuns pe Chapla. Axxis este protejată. Ne vom prăbuși pe planetă.
– Vom dispărea, glăsui amazoana privind creatura cu opt picioare care se configurase în fața cilindrului, semn că virusul intrase deja în conștiința sa.
– Asta nu se va întâmpla! spuse Rollo privind cum planeta câștiga în dimensiuni. Terra 44 ne va salva! Cel care își imaginează toate acestea trăiește acolo, în acea dimensiune...
– De unde știi asta? murmură cyborgul privind cum roboți minusculi îî sfredeleau armura.
– Alter-ego din dimensiunea 44 a fost deja pe Axxis, răspunse Rollo. În lumea sa, omenirea a fost anihilată de către o rasă superioară: Echilibratorii. Din fericire a folosit râul temporal, reușind să-și imagineze totul înainte de a se întâmpla. De aceea vă spun: Pregătiți-vă pentru Terra 44! Mergem să salvăm Pământul...