Îndrăgostit de o fantomă
În față, norii definesc nuanța plumburie într-un joc molcom, lipsit de reguli și contururi clare. Vântul suflă ușor, prelungind dansul ultimelor frunze atinse de ruginiul sfârșitului de octombrie. Undeva, în colțul clădirii de vis a vis îi observ silueta impunătoare, apărută de niciunde. Privesc părul ridicat de boarea răcoroasă și mersul suav. Grăbesc pasul. În câteva clipe dispare, lăsându-mi o urmă discretă în inimă, o invitație pe care nu sunt în stare să o refuz. Ocolesc blocul cu gândul că o voi întâlni față în față, însă descopăr doar briza bătrânului fluviu măturând orizontul. Nici urmă de femeia aceea. O construiesc în minte și îmi imaginez un zâmbet larg, adresat doar mie. O șoaptă purtată de clipă îmi rostește numele și văd o mână gingașă deschizând palma cu blândețe. Un fior electrizant îmi străbate corpul și-mi aduc aminte de lege. Mă întorc către rochița înflorată și fac același gest. Îi ating pielea catifelată și simt că înțelege. Îmi doresc nespus să-i văd chipul, să mă pierd în ochii ei și să-i spun că o aștept de atâta timp. Frumusețea ei este mai presus de imaginația mea, iar universul, prin Legea atracției, mi-a ascultat ruga. Reușesc să-i surprind zâmbetul larg, bărbia gingașă și să mă pierd în gropițele din obraji. Simt fericire peste care nu se poate așeza nimic. Vântul se întețește pentru o clipă și rămân în palmă doar cu un mănunchi de frunze. Nu vreau să mă trezesc din visare. Zâmbesc și știu. Sunt îndrăgostit de o femeie care există. Mă atrage și o atrag până când, într-o zi, o voi întâlni.