Captivi în Atemporalis

Marșul de câțiva zeci de kilometri, fără suport motorizat, se încheie în miezul zilei. La ordinul comandantului ostașii se risipiră în câteva minute, abandonând escadronul roboților fabricați pentru războiul de gherilă. O reacție firească – o repulsie față de sinteticii lipsiți de grija epuizării fizice – îi determinaseră să-și caute tihna la o distanță apreciabilă de grupul tinichelelor. Un singur om făcea notă discordantă calmului relativ care se instalase de ceva vreme. Nemulțumit de rezistența urzicii stacojii, ivită chiar în locul unde se hotărâse să-și astâmpere trupul sleit, se pornise să scuipe batjocoritor, săgetând în răstimpuri chipul sergentului Vorlet Casth – aghiotantul său – așezat la câțiva pași în miriștea proaspăt cosită. De ciudă uitase de neajunsuri și de faptul că era însuși căpitanul Quinn Arless, conducătorul detașamentului de asalt...
— Te uiţi ca un nesimțit! Fă ceva!
— Ordonaţi?!
— Ce să ordon? S-o ia dracu’ de plantă nenorocită. Știi, Vorlet...? Mă tot întreb... Cum naiba au reușit să adune recolta? Drăcoveniile au apărut peste tot!
— Poate ar trebui să renunţaţi, murmură subofițerul preocupat de receptorul stației cu sistem de inducție, străduindu-se totodată să abordeze o poziție regulamentară. Primim vești, domnule căpitan! O „clasă – C”... la 9 de kilometri, spre sud... A înghiţit orăşelul în trei minute!
— Pesth?
— De el este vorba!
— Au început să devină frecvente, Vorlet! Dac-aș folosi tiparul de până acum, simt că urmează o anomalie de rang superior. În scurt timp!
Tăcerea sergentului cu ten măsliniu îl determină pe Quinn Arless să-şi îndulcească tonul.
— Te rog să mă ierţi! Nu ştiu ce-i cu mine! Înnebunesc!
— Cu toții înnebunim, domnule! E o chestiune de timp...
— Atunci să mergem! ordonă căpitanul, lipsit de interesul de a afla continuarea remarcei. Sună adunarea!
— ’țeles!
— Un pic mai repede! Se poate?
Auzi mormăiala sergentului şi înţelese că este o înjurătură. Ca de fiecare dată când căuta răspunsuri la chestiuni sâcâitoare ofițerul se adânci într-o meditație profundă, evadând din realitatea crudă care-i oferea o nouă provocare. Își strâmbă fața aproape comic, aducând către baza nasului riduri consistente din piele, lipindu-și apoi genele lungi și dese cât să metamorfozeze panorama vederii într-un semiîntuneric odihnitor. Într-o clipă descoperi sensul întrebării unui răcan bătrân, scăpat ca prin minune din ghearele ultimei anomalii, alături de sergentul Vorlet și un android din trupele de suport. Figura crispată a bietului soldat îi rămăsese în minte drept un exemplu elocvent al patimilor îndurate în „fractura” de acum cinci zile. Căzut în genunchi, cu pupilele dilatate de groază, mestecându-și necontenit buza de jos, cuvintele infanteristului răzbătuseră printr-un șuierat care-i distorsionase tonul firesc al vocii:
— Domnule căpitan!
— Ce s-a întâmplat, Milosh?
— Cine ne învață ce este real și cum să râdem la minciuni?
— Ce vrei să spui?
— Acolo este iadul! punctă bătrânul luptător ridicând mâna tremurândă. O să murim cu toții... Ne trimit în anomalii și ne râd în față. Nimănui nu-i pasă că de fiecare dată ne întoarcem câțiva.
— Încetează! Provoci panică!
Râsul bărbatului cu păr grizonant zgudui zările.
— Am rămas doar trei, plus o tinichea. Din cincizeci! Cu tot respectul, dar n-am cui să-i provoc frică, domnule căpitan!
Siguranța din tonul subalternului îi tăie pofta de a repeta ordinul. Milosh nu era decât un simplu soldat, dar cuvintele sale păreau pliate pe un adevăr dureros. Generali lipsiți de experiența confruntărilor directe încercau să conducă oștile prin intermediul hologramelor, evitând o participare directă în teatrele de operațiuni. Apăreau de niciunde, proiectați de dispozitive tridimensionale complexe – transportate cu ajutorul sondelor autonome, trimițând trupele către o moarte sigură. O nebunie pe care o suportau de aproape doi ani.
— Domnule căpitan! E timpul...
Figura prelungă a lui Vorlet îl trezi pe Quinn Arless din visare. Pentru câteva clipe ofițerul îi urmări firele rebele din barbă, semn că briciul se depărtase de îndatoririle zilnice. Apoi îi observă sprâncenele groase, unite printr-o linie confuză de tuleie negre, îmbâcsite de praful acumulat în zilele lungi de suferință. Ciudat: de aproape chipul sergentului părea diferit de amintirile care se încăpățânau să susțină că trăsăturile feței trebuiau să-i împlinească un chip ceva mai rotund. Sau poate că totul nu era decât o închipuire, menită să-l adâncească mai mult în incertitudine.
— Prea bine, îi răspunse stins. Să mergem spre Pesth...
*
Orășelul dispăruse. Blestemul se abătuse asupra sa în câteva minute, un interval lipsit de conturarea unei posibile evacuări. Aceeași nori, formați la câteva sute de metri în slava cerului, dezlănțuiseră fulgere sângerii precedate de un vortex nemilos. Scenariul era lipsit de variație, așezarea fiind înlocuită cu o fortăreață înconjurată de un câmp energetic stabil, imposibil de penetrat de către armele pământenilor. Puteai totuși să observi forfota lighioanelor înzestrate cu două perechi de coarne întoarse și să distingi ființele care le mânau printre construcțiile bizare. Înfățișate prin corpuri ale căror trăsături păreau pe deplin pământene, îndemnau animalele prin ordine scurte, amplificate de ecouri răzbătute din stațiile dispuse la baza căștilor de protecție. Din loc în loc, mașinării construite după tiparul unor vietăți cu trei perechi de membre superioare îi susțineau pe cei care păreau stăpânii. Făpturi ciudate, oribile prin multitudinea de cute întinse de-a lungul corpurilor ciolănoase, conduceau atacul nemilos asupra Terrei. La adăpostul cupolelor străvezii, amplasate în locul capetelor roboților care îi purtau prin cetățuie, gesticulau aprins indicând șirurilor de patrupede direcții lipsite de o logică fermă. Însă scopul acestor peregrinări era cât se poate de clar. Cu fiecare pas, o nouă sămânță era ascunsă în solul planetei, invazia dovedindu-se bine elaborată. Câteva ore mai târziu, când teritoriul era pregătit, treceau la următoarea fază a operațiunii. O fereastră îngustă, nu mai mare de câțiva metri pătrați era lipsită de protecția scutului și pământenii erau „invitați” să atace fortăreața.
— Să-mi trag palme! se auzi protestul sergentului Vorlet scuipând cu năduf în direcția citadelei extraterestre. Au deschis găoaza! Sfârșitul e aproape...
Căpitanul Quinn Arless ridică ochii cât să-i surprindă buzele cărnoase. Știa bine că va începe să fredoneze melodia de care nu se despărțea niciodată:
— Uită-te cum vine, da’ uită-te cum vine umbra rece...
Apoi tonul urca brusc, anunțând grozăvia:
—... a morții...
— Ajunge! porunci ofițerul.
Sergentul se mulțumi să zâmbească amar.
— La ordinele dumneavoastră, domnule căpitan! Trupele sunt pregătite. Suportul sinteticilor de asemenea. Putem începe asaltul!
— Prea bine, murmură Quinn Arless căruia cele două cuvinte îi deveniseră tic. Am primit ultimele ordine legate de atac. Pe lângă faptul că trebuie să-i înfruntăm a mai intervenit ceva.
Sprâncenele subofițerului se arcuiră amenințător:
— Ce... pana mea mai vor?
— Voi folosi dispozitivul, se destăinui căpitanul. Prioritate absolută! Vom profita de intervalele uniforme pentru a realiza o conexiune cu creierul unui soldat extraterestru. Atenție! Nu sunt vizați „ciolănoșii”. Este o măsură de prevedere.
Râsul sumbru transformă figura lui Vorlet.
— Le pasă de noi...
— E singura noastră șansă, sergent! Ne luptăm cu vietăți necunoscute... Conduse de creaturi cenușii cu șase brațe – și susținute de tehnologii superioare. Ori aflăm câte ceva, ori murim. Cunoașterea adversarului este cea mai bună tactică. Nu crezi?
— Desigur, se rușină bărbatul trecut de prima tinerețe. Vă rog să mă scuzați! Într-adevăr, trebuie să facem ceva!
— Mă bucur că gândești astfel, Vorlet. Acum, ajută-mă să instalez nebunia asta!
Subofițerul se grăbi să deschidă rucsacul sprijinit de un bolovan. Mirosul de iarbă proaspătă îi năpădi nările, bine dispunându-l.
— Acum două anomalii am capturat un exemplar. O vom face și de data aceasta!
— Doar treizeci de secunde, Vorlet! Atât am reușit să-l ținem. Apoi...
— Jumătate de minut este de ajuns, domnule căpitan. Vreau să spun că este un interval de timp rezonabil.
Privirea sinceră a sergentului îl determină pe ofițer să încheie subiectul. Zece minute mai târziu cei optzeci de militari susținuți de treizeci de androizi concepuți pentru războiul de gherilă ajunseră în dreptul breșei. Pătrunderea în incintă dură destul de mult, dar plutonul de asalt nu întâmpină nicio opreliște. Trupele extraterestre se retrăseseră pe poziții defensive, la adăpostul clădirilor dotate cu uși masive și orificii pe măsură, adâncindu-se într-o tăcere stranie.
— Mă întreb, unde au ascuns lighioanele cu patru picioare și coarne de berbec care ne infestează solul cu urzici stacojii? se foi sergentul croindu-și drum printre soldați. Ori unde sunt ciolănoșii cu șase mâini, cocoțați pe roboți? Au dispărut cu toții... Ca prin farmec...
— Te holbezi degeaba prin binoclu, îi răspunse căpitanul ridicând din umeri. N-ai să observi nimic. Doar știi! Niciun fel de scaner nu ajută. Bănuiesc că au fost teleportați de unde mama dracului au venit! Cât despre „leproșii cu multe brațe” – ies la final – ca întotdeauna.
— Dacă nu i-am mai ataca?
— Am mai încercat asta, Vorlet! Ce naiba, ai creierul spălat? După 24 de ore își aduc mașinării și se pornesc să foreze, apoi, dacă tot nu intervenim, după încă o zi măresc diametrul scutului distrugând totul în cale. După o astfel de nepăsare au râs de pe fața Pământului o regiune întinsă din sudul țării. Mai nou au început să atace simultan. Apar și câte trei anomalii de „clasă – C”. Înghit orășele pe bandă rulantă! Asta numai în acest colț de lume. Să ne apere Dumnezeu, dar simt că urmează...
Șuieratul unui glonte puse capăt discuției. Era ultimul avertisment înaintea iadului care urma să se dezlănțuie asupra pământenilor.
— Desfășurat pentru luptă! urlă Quinn Arless ridicându-și pușca mitralieră spre cer. ÎNAINTE!
Din fericire renunțaseră la suportul mini blindatelor – cauza înfrângerilor rapide în confruntarea cu dușmanul ciudat care atacase Terra. În felul acesta, răspândindu-se printre clădirile fortăreței, izbuteau să ajungă în apropierea vrăjmașilor. Însă să fi fost numai asta: să sosească în fața inamicului și să pornească lupta efectivă! Dar nu era atât de simplu. Străinii veneau dintr-un loc în care legile fizicii păreau divergente. Jumătate de minut se metamorfozau în ființe care se mișcau cu o viteză amețitoare. Apoi, după alte treizeci de secunde, reintrau în dimensiunea temporală a Terrei.
— Uită-te cum vine, da’ uită-te cum vine umbra rece..., răzbătu nelipsitul viers al sergentului. Reușise să doboare un extraterestru ieșit în afara zidului clădirii din apropiere.
— Zece secunde! anunță căpitanul privind cronometrul activat odată cu ecoul loviturii de avertisment. În ultima clipă reuși să oprească un sintetic cu gândul de a-l folosi drept scut.
— Începe balul, Vorlet!
Fenomenul debută printr-o schimbare a culorii fortăreței. Deveni străvezie, indicând o metamorfozare a materiei din care era construită, antrenând trupele extraterestre într-un contraatac nimicitor.
— Să-mi rup coada! șuieră Quinn Arless trăgând la nimereală. Ne căsăpesc!
O clipă crezu că visează. Capul robotului folosit drept protecție se roti cu o sută optzeci de grade, schimonosindu-și trăsăturile aproape grotesc. Acum semăna cu un clovn pus pe șotii, cu zâmbet tâmp și nefiresc de larg. Apoi strălucirea izvorâtă din gâtul său zvelt triumfă. Arma extraterestră se iți printre cabluri, cu mult înainte ca sistemul intern al sinteticului să împroaște ulei hidraulic.
— Finalul! săgetă căpitanul uimit de rapiditatea atacului. Instinctiv îndreptă mitraliera spre pieptul robust acoperit cu o platoșă argintie, apăsând cu putere trăgaciul. La timp, însă! Pentru o singură clipă soldatul extraterestru rămase încremenit, cu ambele membre inferioare plutind deasupra solului, anunțând încheierea ciclului de treizeci de secunde. Reintrase în dimensiunea temporală a Terrei, alături de întreaga armată din care făcea parte.
— Ești al meu! se exterioriză Quinn Arless mulțumit că rafala ocolise ținta. Se trezi față-n față cu un chip stors protejat de sticla fumurie a căștii. Dintr-o singură mișcare își întoarse arma transformând-o într-o bâtă. Izbi cu putere, dar nu într-atât cât și-ar fi dorit. Lovitura își atinse ținta, însă uimirea îi blocă reacția următoare. În spatele vizorului distinse fața unui caporal din detașamentul său, ucis într-o anomalie de „clasă – B” acum mai bine de un an. Apoi zgomotul sticlei sparte răzbătu într-un mod cât se poate de ciudat, drept ecou la bufnitura care pusese capăt asaltului.
— Ei, nu, că asta le-ntrece pe toate! sudui căpitanul urmărind încercarea fostului infanterist de a vorbi... Ce spui?
— ... Ajutați-mă!
Quinn Arless prinse curaj. Era prima oară când reușise să vadă figura unui luptător extraterestru și nu era, nici pe departe, ce se așteptase. Dintr-o singură zvâcnitură împlântă sonda în mijlocul frunții nenorocitului, armând comutatorul fixat între cele două părți telescopice. Drept consecință întreaga realitatea se metamorfoză... În fața ochilor se dezvălui panorama unei planete peste care scutul întreținut de puzderia sondelor aflate pe orbite geostaționare amintea de încercările pământenilor de a-și proteja propriul corp ceresc. Apoi imaginea își pierdu conturul, aruncându-l pe căpitan în mijlocul unei așezări bizare. O fortăreață imensă, în interiorul căreia mii de ființe cenușii se foiau într-un haos aparent revelă locul unde fuseseră aduși pământenii răpiți în ultima anomalie. Femeile, bătrânii și copii erau îndemnați să pătrundă în cilindri transparenți, parte din rețeaua energetică, lipsindu-i de forța vitală și transformându-i în corpuri lipsite de voință. Deveneau un soi de zombi, folosiți drept gazde pentru embrionii din care urmau să se dezvolte alte vietăți cu șase brațe. Pe de altă parte bărbaților li se injectau ser cu ajutorul căruia deveneau sclavi în nouă armată, îndeplinind fără tăgadă ordinele stăpânilor. N-avea nicio importanță dacă aceștia fuseseră aduși vii, ori uciși în confruntări. Terapia avea același efect indiferent de starea lor. Deveneau „lacheii” lighioanelor întrebuințate în anomalii.
„Ne bat cu propria oaste”, gândi Quinn Arless, atras de priveliștea orașului Pesth aflat în levitație deasupra cetățuii. „Îi alimentăm cu soldați, iar noi nu bănuim nimic!”
Ofițerul percepu o durere surdă. Cele treizeci de secunde trecuseră fără veste, activând refugiul temporal într-un mod cât se poate de neplăcut. Simți căldura propriului sânge scurgându-se peste uniforma ponosită și nu reuși decât să-și strângă pumnul – cât să activeze pulsul electromagnetic. Pentru câteva fracțiuni de secundă trupul fostului caporal se dedublă, dezvăluind figura înnebunită de groază a celui care fusese Brian Holt.
— Pe mațele papei! se cutremură ofițerul pierzându-și echilibrul. Ce mama dracului ne fac?
Reuși să se ferească din calea corpului în cădere. Apoi greața, alimentată de o nouă suferință, îl copleși...
*
— Își revine! Și-a deschis ochii...
Generalul se ridică primul din scaun. Se opri la căpătâiul lui Quinn Arless încercând să-i surprindă primele reacții.
— Domule căpitan... Mă auziți?
— Îl obosiți, domnule... general!
— Păstrează dădăcelile pentru dumneata, Vorlet! Îți suntem recunoscători, dar nu ești mă-sa! Nu mă determina să folosesc invective... Avem nevoie de el și asta cât mai repede cu putință.
Sergentul cu ten măsliniu bătu în retragere. Bodogăni pentru sine câteva înjurături – după cum îi era felul – apoi se îndreptă spre singurul fotoliu din cameră abandonând taburetul rotund în care se legănase minute-n șir. Profită de situație asigurându-se că putea să asiste la scenă dintr-un unghi ceva mai favorabil.
— Cine dracu’ ești? murmură Quinn Arless holbându-se la obrajii durdulii ai bărbatului aplecat deasupra patului. Arăți ca un fund de maimuță...
Râsul sergentului cutremură rezerva de câțiva metri pătrați determinându-l pe general să facă un efort considerabil pentru a se stăpâni.
— Sunt Claud North! Comandantul...
— Mă doare-n cot! se foi căpitanul întorcând capul spre subalternul său căruia râsul pastelat îi desfigurase trăsăturile... Ești aici, Vorlet?
— Ascultă domnule căpitan! mugi comandantul Armatei a 6-a. Știți cu cine vorbiți?
Pentru câteva secunde Quinn Arless deveni serios. Se holbă la toate decorațiile care atârnau de haina generalului amintindu-și de tâmpeniile pe care trebuise să le suporte din partea unor asemenea „zorzonați”.
— Desigur! Cu un hârciog!
— Dumnezeii...! Vă paște Curtea Marțială! horcăi Claud North transpirând instantaneu. Insulta adresată unui superior se pedepsește aspru.
Dintr-o singură zvâcnitură căpitanul își apropie privirea pătrunzătoare de obrazul fin al ofițerului superior. Aproape șuieră cuvintele.
— Aveți idee ce-am văzut acolo? Iadul! Credeți că mă sperie o biată comisie compusă din lichele care huzuresc în spatele frontului?
— Cunosc părerea dumneavoastră despre ofițerii din comandă, se domoli generalul.
— Să nu confundăm marfa cu ambalajul, domnule general! Afirmația mea nu-i cuprinde pe combatanții activi, dacă știți ce vreau să spun.
Drept răspuns Claud North îl săgetă pe sergent:
— Nu pare deloc obosit! Deși mă cunoaște foarte bine, nu ezită să se manifeste grosolan...
Vorlet încetă să mai hlizească. Înțelese că dialogul dintre cei doi devenise cât se poate de serios.
— Cu tot respectul, domnule general! Să nu uităm că avem nevoie urgentă de domnul căpitan. Sugerez să...
— Ține-ți fleanca, sergent!
De data aceasta Quinn Arless se văzu nevoit să intervină împăciuitor:
— Vorlet are dreptate! Nu-i timp de pierdut. „Ciolănoșii” pregătesc ceva de proporții! Am văzut o fortăreață imensă, probabil viitoarea anomalie.
— Aici nu pot să vă contrazic! mărturisi Claud North. Acum 20 de minute a dispărut orașul Arlington. O „clasă – D” de toată frumusețea!
— Ia stați un pic! se încordă căpitanul. Cât am zăcut?
— Patru zile! pufni generalul. Din fericire nu v-a fost afectat niciun organ vital. Oricum, dacă n-ar fi fost atâta nevoie de dumneavoastră ați fi zăcut și acum în comă indusă.
Aluzia era directă și Quinn Arless înțelese că „sărise calul”. Câteva clipe se muștrului în gând pentru gura spurcată care o lua mereu înainte.
— Îmi cer scuze, bolborosi evitând figura glacială a comandantului Armatei a 6-a. N-am vrut să vă jignesc!
— Să trecem peste asta! Trăim vremuri disperate și acceptăm compromisuri. Altfel v-aș fi împușcat chiar aici! Fără niciun fel de proces!
— Prea bine, se supuse căpitanul.
— Ați fost salvat de Vorlet! schimbă vorba generalul. V-a scos din anomalie în ultima clipă, deși și el fusese rănit în picior. Lucrul acesta vă transformă în ceva deosebit de valoros pentru specia umană. Asta pentru că legătura cu fostul caporal Brian Holt s-a menținut încă două ore, după ce lupta s-a încheiat. Vestea bună e că putem relua procesul fără să fie nevoie de un contact direct. Doar de condițiile specifice unei anomalii. În plus am căpătat un avantaj care ne determină să sperăm. În ultimele patru zile am reușit să perfecționăm dispozitivul. Acum avem o nouă posibilitate... Le-ați vizitat lumea, domnule Quinn Arless. Însă ați călătorit doar mental.
Chipul căpitanului se lumină într-o clipă:
— Vreți să spuneți...
Ultima propoziție îl determină pe Claud North să-și scoată din buzunarul interior al hainei un celular de ultimă generație. Printr-o singură apăsare pe tasta dispusă în partea periferică a ecranului activă holograma unui pilot aflat în exercițiul funcțiunii.
— Am nevoie de discopter! Acum!
Răspunsul întârzie câteva secunde, timp în care se observă încercările aviatorului de a-și poziționa microfonul.
— Am înțeles! Timp estimat, cincisprezece minute!
— Vom pleca spre Arlington, continuă generalul. Adică locul unde era orașul înainte de anomalie. Apoi vă așteaptă o misiune dificilă. Pe amândoi! Asta dacă vreți s-o acceptați!
Insistența privirilor comandantului Armatei a 6-a îl determină pe Vorlet să-și părăsească fotoliu.
— Cu tot respectul: ce-nseamnă asta?
— O incursiune pe teritoriul inamic! îi răspunse Quinn Arless susținând mimica ofițerului superior. Din câte se pare doar noi doi! Am dreptate, domnule general?
— Am avut ocazia să „vizionăm” datele din cortexul dumneavoastră, recunoscu Claud North.
— Așadar, știați! Însă m-ați lăsat să cred...
— Un simplu exercițiu de verificare, zâmbi generalul durduliu. Pentru orice eventualitate...
— Înseamnă că puteți trimite pe oricine!
— Nu tocmai, domnule căpitan! Și asta din două motive. Primo: experiența dumneavoastră în confruntările din anomalii este incontestabilă. Și secundo: nu ați fi supraviețuit dacă nu vă implementam un program revoluționar.
— Nu înțeleg!
— E relativ simplu... Corpul dumneavoastră a fost regenerat de roboți, care acum fac parte integrantă din sistem. Însă vă puteți lipsi de ei fără să vă fie pusă viața în pericol. Asta în anumite condiții...
— Sunt un cyborg?
— Unul foarte special, domnule Quinn Arless! „Mititeii” sunt arme letale. Prin combinare se transformă în antimaterie. În plus emit radiații apte să întrețină o defazare temporală în jurul dumneavoastră. Un avantaj consistent care ne permite să trimitem o a doua persoană. Împreună sunteți arma noastră secretă – cu ajutorul căreia încercăm să întrerupem legătura dintre lumi. Însă, desigur... Puteți refuza misiunea. Nu vă putem obliga să...
— Accept! murmură căpitanul fără să clipească. M-am săturat până peste cap de nebunia ultimilor ani. Știu sigur că voi crăpa. Cel puțin să transform lucrul acesta în ceva util! Și poate voi reuși să opresc suferința celor răpiți.
— Nu vă e frică de moarte?
Râsul lui Quinn Arless răzbătu ca un muget.
— Nu scapă nimeni de coasa cucoanei în doliu. E o chestiune de timp până când fentele tale nu-ți mai sunt de niciun folos.
— Ptiu, drace! înjură sergentul încrucișându-și degetele arătătoare sub forma crucii. Din câteva mișcări își îndoi pantalonul examinându-și cicatricea crudă. Zâmbetul generalului trădă o complicitate ascunsă.
— Dumneata, domnule Vorlet, veți fi suportul. Adică ajutorul domnului căpitan. Asta dacă veți dori!
Drept răspuns subofițerul își țuguie buzele cărnoase, pornind agale în jurul lui Quinn Arless. Cracul suflecat rezistă câteva clipe, dezvăluind piciorul rahitic acoperit de păr negru și des.
— Uită-te cum vine, da’ uită-te cum vine umbra rece... a morții!
— Ești incorijibil! îl mustră căpitanul.
*
Motoarele discopterului funcționau la capacitate maximă, dar discul în jurul căruia palele propulsoare se roteau amețitor abia înainta. De minute bune generalul Claud North înjura necontenit:
— Un rahat de furtună. Asta ne mai lipsea!
Scuipă scârbos uitând de orice etichetă. Apoi abandonă fotoliul începând să-l scuture zdravăn pe pilot.
— Urcă deasupra norilor! Este un ordin!
— Pe care mă văd nevoit să-l încalc, domnule general! răzbătu răspunsul cristalin al aviatorului. Conform datelor mele, frontul atmosferic este neobișnuit. Se întinde dincolo de posibilitățile aparatului de zbor!
— „Ciolănoșii”... Știu că venim!
— Calmați-vă! interveni Quinn Arless ascunzând microfonul în palmă. Vom ajunge la timp! Mai avem câteva mile!
Pronosticul căpitanului se dovedi precis: silueta fortăreței extraterestre apăru în scurt timp în raza vizuală. Câteva minute mai târziu discopterul ateriză aproape de fereastra lipsită de protecția scutului energetic. Nu mai era timp de pierdut! În interior lupta aproape se încheiase, decimarea trupelor pământene dovedindu-se un fapt împlinit. Cum numai o singură mână de ostași mai înfrunta hoardele dezlănțuite ale armatei de zombi, își făcură apariția și faimoșii „ciolănoși”.
— E timpul! hotărî Claud North privind insistent spre căpitan și sergent. Acum, ori niciodată!
Cei doi nu se lăsară rugați a doua oară. Se avântară prin poartă, surprinzând momentele când cetățuia își pierdea contururile tridimensionale. La câțiva pași în spatele lor, generalul sincroniză dispozitivul de conexiune murmurând o rugă către Tatăl Ceresc...
*
„Saltul” se realiză instantaneu. O ușoară decelerare așeză citadela pe solul planetei făcând să dispară imobilele orașului care, nu cu mult timp în urmă, purta numele de Arlington.
— Uită-te cum vine, da’ uită-te cum vine umbra rece... răzbătu viersul sergentului. Dură însă nefiresc de mult, înlănțuit în ecouri prelungi și apocope guturale. Quinn Arless remarcă primul: totul era încremenit.
— S-a întors roata! zâmbi întinzând brațul spre foișorul impunător din față. Cred că trebuie să ajungem acolo, Vorlet! Pare un soi de turn de control.
Sergentul cu față de cal afișă o mină gravă.
—Domnule căpitan! Trebuie să vă întreb ceva!
— S-auzim!
— Legat de misiune. Ce știți despre planetă?
— Am să-ți explic! se burică ofițerul. Dar trebuie să te ții după mine. Și să înțelegi ce am să-ți spun printre ecourile astea enervante. Ne aflăm pe un corp ceresc asemănător Terrei, locul de origine a „ciolănoșilor”...
— Iată o lămurire pe care o așteptam! mărturisi sarcastic sergentul apropiindu-se la un singur pas de antevorbitor. Aveți idee însă, unde ne aflăm în univers?
— Am parte de un flux de informații al dracului de interesant, zâmbi căpitanul. Bănuiesc că roboții din mine sunt de vină. Este de ajuns să mă gândesc la ceva și „mititeii” găsesc răspunsul. Ascultă, Vorlet! O să ți se pară o tâmpenie, dar încă nu găsesc rolul tău în toată această nebunie. Logica îmi spune că este o misiune în care o a doua persoană este de prisos. Cât despre întrebarea ta...
— Aici vă înșelați, domnule căpitan! Eu sunt suportul...
— Adică...?
— Dumneavoastră livrați „coletul”, iar eu vă voi ajuta să părăsiți planeta.
— Ce vrei să spui Vorlet? se cutremură ofițerul. Cum adică să părăsesc planeta? Este o misiune fără întoarcere! După cum știi dispozitivul a rămas pe Terra. Dezactivarea lui ne-ar trimite acasă doar conștiințele. Trupurile ar rămâne aici. Am fi avut nevoie de un al doilea aparat. Pe care însă, nu l-am fi putut folosi cât suntem sub efectul defazării temporale. În plus, dacă stau bine să mă gândesc... Ce naiba? Nu mai înțeleg nimic...
— Parcă ziceați că „mititeii”...
— Să-i ia dracu ’!
— Uită-te cum vine, da’ uită-te cum vine umbra rece...
— Iar tâmpenia asta de melodie?
— De data aceasta este codul de confirmare a procesului! se scuză sergentul.
Quinn Arless își pipăi tocul pistolului.
— Ai face bine să vorbești, Vorlet! Cine ești? Ce dracu se-ntâmplă?
— Tehnic vorbind, domnule căpitan, sunt un robot multifuncțional!
— Asta le-ntrece pe toate! turui Quinn Arless. Ce tâmpenie mai e și asta?
— Vorlet Casth a murit acum un an, domnule căpitan. Însă conștiința sa a fost salvată în creierul meu „pozitronic”. Dispun de toate amintirile sale. Misiunea mea a fost să vă protejez până când organismul dumneavoastră va reuși să sintetizeze noua tehnologie. Singura cale de a putea pătrunde în lumea „ciolănoșilor”.
— Mă sperii, Vorlet! Vrei spui că „programul revoluționar” – după cum se exprima Claud North – mi-a fost implementat acum un an? Ce mama...
Metamorfozarea subofițerului începu să prindă contur. Pentru început o frunte metalică traversată de o bandă pulsatorie strălucitoare îi înlocui tâmplele, determinându-l pe ofițer să-și înghită vorbele. În câteva secunde figura binecunoscută a lui Vorlet Casth își pierdu contururile. Un trup nou, total necunoscut, se ivi în toată splendoarea.
— Ai să-mi dai explicații! murmură Quinn Arless traversând în grabă un podeț care făcea legătura cu platoul imens la finele căruia se găsea foișorul. Drept răspuns primi o avertizare:
— Trebuie să ne grăbim! Au început să se adapteze la defazarea temporală.
Căpitanul își opri înjurătura pregătită pentru a marca nemulțumirea. Își mută privirea de pe silueta pătrunzătoare care înlocuise corpul sergentului pe șirul de patrupede al cărui ariergardă ajungea la câțiva pași de poteca șerpuitoare. Într-adevăr: cu un minim de atenție reuși să le distingă mișcările membrelor, percepând chiar frânturi de mugete. Simți primejdia și hotărî să-și lase de-o parte sentimentele contradictorii.
— S-o ia dracul de viață! concluzionă iuțind pasul. Într-o străfulgerare descoperi că se avântase în misiune fără să conștientizeze mare lucru. Bunăoară n-avea idee despre modalitatea de activare a roboților ascunși în trupul său. Ori dacă aceștia chiar existau! Sau faptul că a acceptat totul fără pic de împotrivire, bazându-se pe ceva care acum părea că-i lipsește cu desăvârșire. În plus – peste toate acestea – „suportul” său avea dreptate: habar n-avea unde se află.
„Mi-au spălat creierul!” gândi cu ciudă, amintindu-și de teatrul jucat de cel pe care îl considerase până nu de mult un apropiat. „La urma urmei nu-i decât o tinichea! Urmează un program implementat! Nimic mai mult!”
Dar tocmai aceste gânduri erau cele care trebuiau materializate. Lipseau doar concluziile și Quinn Arless se grăbi să le condenseze într-o întrebare pertinentă:
— Oare totul se-ntâmplă cu adevărat?
Răspunsul îi adânci și mai mult incertitudinea. Simți o căldură intensă urmată de o durere surdă, determinându-l să-și privească palmele străbătute de o lumină stranie. Se sperie de-a binelea, uitând pentru câteva clipe de gândurile negre.
— Iau foc!
— Ați activat procesul! îl liniști străinul cu vocea lui Vorlet grăbindu-se să-l ajungă din urmă. Nimic neobișnuit! În curând presiunea exercitată va determina intrarea în ultima etapă. Vor începe să iasă din corpul dumneavoastră, coagulându-se într-o masă critică. Asta înseamnă că metamorfozarea mea poate continua.
— Ţicneală totală! Ascultă Vorlet... sau ce mama dracului ești: mai sunt multe lucruri pe care le-ați ascuns de mine? Bag de seamă că în această afacere sunt un fel de papițoi!
— Puteți să vă opriți, domnule căpitan. Detonarea armei se poate realiza în orice poziție. Vă sugerez să apropiați palmele de sol. Lucrul acesta vă va scuti de durere.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare!
— O voi face în secundele următoare...
Pentru a nu știu câta oară Quinn Arless crezu că visează. Într-o clipă pieptul străinului se despică longitudinal descoperind carlinga pliată în interior. Apoi picioarele își pierdură consistența, dezvelind secțiuni telescopice precedate de jambe înzestrate cu sisteme hidraulice. În fine: în ultima fază a metamorfozării trupul metalic se așeză în poziție orizontală, folosind cele două membre superioare în susținerea pupei unui vehicul inedit... În câteva zeci de secunde „suportul”misiunii se transformase într-o navetă spațială.
— Pe toți dracii din lume! înjură căpitanul străfulgerat de o durere cumplită. Gemu lung, în timp ce picături ciudate dintr-un lichid strălucitor se porniră să-i alunece printre degete. Simți că i se taie genunchii, obligându-l să-și sprijine mâinile pe cărarea bătăturită. Rămase în această poziție minute-n șir până când exodul substanței deveni complet.
— E timpul să părăsim planeta! anunță glasul pătrunzător, imediat ce palmele căpitanului reveniră la culoarea normală. În curând „micuții” vor declanșa infernul.
Căpitanul se conformă. Din câteva salturi pătrunse în habitatul navetei, lăsându-se în voia sorții. Pulsul gravitațional îl afundă în scaun, punctând momentul când vehiculul se desprinse de sol.
— Urmează explozia! Vă recomand să nu vă uitați. V-ar putea afecta vederea!
Dar Quinn Arless nu era genul de om care se mulțumea cu povețe. Cuprins de aceeași neliniște care nu-i dădea pace simți cu tărie că lucrurile nu erau așa cum ar fi trebuit să fie. Totul se potrivea prea bine. Misiunea se dovedise lipsită de presiunea obișnuită unei situații atât de extreme, iar senzația că era manipulat devenise aproape organică.
— Ascultă Vorlet! Pot să-ți spun Vorlet? Cum...
Cerul de smoală se lumină într-o clipă, tăindu-i vorba. La suprafața planetei antimateria declanșă o reacție în lanț, alimentată de însăși masa corpului ceresc. Străfulgerarea avu însă darul să-i atragă atenția asupra elementelor absente din panorama cosmosului.
— Stelele! Lipsesc stelele, Vorlet!
Dintr-o singură zvâcnire privi în urmă. Apoi își aminti totul...
*
Întuneric. Frig amestecat cu durere. Zgomot... Zumzet pătrunzând în terminațiile nervoase, asemenea unui curent electric generator de paralizie. Quinn Arless reveni în simțiri reușind să-și deschidă ochii. Era exact așa cum fusese surprins de atacul vegetalei: căzut peste masa laboratorului, înlănțuit de tentacule cărnoase ale căror terminații îi străpungeau epiderma brațelor – captiv în mrejele plantei descoperite în ultima misiune care a avut drept obiectiv explorarea cometei „X-2083”. Ciudat: prima amintire răzbătu drept un amănunt pe care creierul se încăpățâna să-l scoată la lumină. Era vorba de numele fenomenului. Primise iute o denumire generică, asemenea tuturor manifestărilor lipsite de o explicație la îndemână, ca și cum de acest lucru depindea însăși rezolvarea misterului. O denominație bizară, sosită la câteva ore după izbucnirea nebuniei, boteză evenimentul drept „Atemporalis”. O aducere-aminte amară, care avu însă darul să-l readucă pe Quinn Arless în prezentul palpabil – unde chinurile sale de a se elibera din strâmtoare păreau lipsite de finalitate. Cu fiecare încercare, vegetala compensa printr-o accentuare a caznelor gazdei, o adâncire a penetrării până la limita suportabilității corpului uman. După multe minute de chin, horcăitul căpitanului acoperi fundalul acustic. De data aceasta durerea acerbă îi declanșă stare de vomă, materializată în icnete urmate de spasme prelungi. Murdări țesătura în care era adâncit, realizând că expectora peste propria barbă amestecată cu șuvițe de păr din podoaba capilară. Apoi observă un lucru bizar, generator de amintiri legate de ultimele clipe dinaintea prizonieratului. Era descălțat și – undeva pe marginea mesei – seringa îl aștepta amenințătoare. Antidotul pe care și-l administrase doar în mică parte era încă acolo. Urmă o singură încercare în care își puse toate speranțele. Întâi lovi cu putere acul, apoi folosi greutatea piciorului pentru a împinge pistonul până la capăt. Nu-i rămânea decât s-aștepte și să vadă dacă serul doctorului Zant își va face efectul scontat. Din fericire șeful laboratorului avusese timp să studieze fenomenul. Entuziasmul descoperirii vieții extraterestre se estompă la câteva zile după ce planta asemănătoare cu o urzică fusese adusă în bază. Aparent inofensivă, descoperită într-o cavitate bine protejată din corpul cometei, transformase totul într-un coșmar. La început afectase paznicii, provocându-le migrene insuportabile, apoi reușise să-i adoarmă. Barajul instituit în jurul ariei contaminate doar amânase inevitabilul. Părea că nimic nu-i vine de hac dihaniei. Organic sau „pozitronic”, nu te puteai apropia fără consecințe imediate. Se încercase apoi bombardarea vegetalei cu arme sonice, dar lucrul acesta accelerase și mai mult dezvoltarea organismului extraterestru. Apoi Zant avusese o idee strălucită: să-l expună pe unul din ostași, folosindu-se de o întrerupere mai mică de o secundă a scutului împotriva radiațiilor metafizice, pentru ca planta să nu aibă timp să pună stăpânire pe victimă. Pentru acest experiment se oferise Vorlet Casth, înainte de a se putea împotrivi cineva. Studiul ulterior asupra reacțiilor chimice din trupul sergentului, intrat în comă profundă la câteva minute după etalare – realizat cu ajutorul sondelor generatoare de roboți – dezvăluise o pleiadă de transformări uluitoare. Totul o luase razna! Epinefrina atinsese nivele record, în timp ce organismul părea că-și modifică ritmul metabolic. Peste toate creierul, adâncit într-o profundă stare delta, își intensificase activitatea într-un mod substanțial. Cinci zile mai târziu apăruse ipoteza conform căreia, entitatea extraterestră pregătea corpurile contaminate pentru o viitoare relație simbiotică. Atunci păruse o nebunie, dar acum Quinn Arless știa că presupunerile doctorului erau adevărate: cu toții fuseseră aruncați în vâltoarea unei realități artificiale. Cum mintea îi devenea tot mai clară, aducându-și aminte de toate câte s-au întâmplat, retrăi momentele din timpul bombardamentului cu focoase nucleare. Atunci – pentru câteva clipe – înainte de a se pierde în strânsoarea organismului străin, reușise să pătrundă în tainele cuceritorului. Anatomic s-ar fi putut spune că era o plantă, dar totodată îngloba un organism mult mai complex, trăind într-o bizară duplicitate dimensională. După multă vreme petrecută în izolarea spațiului cosmic descoperise – în sfârșit – partenerul ideal: omul. O ființă perfectă pentru scopurile sale, alimentând-o cu ambele lucruri de care avea atâta nevoie. Pe de o parte bioenergie, iar pe cealaltă hormoni capabili să întrețină legătura între dimensiunile existenței sale. În plus, darul se dovedise peste așteptări: radiația nucleară sosise la timp. În câteva secunde vegetala reușise să penetreze bariera, acaparând întreaga bază subterană împreună cu ultimele exemplare umane care continuau să i se împotrivească.
— Pe mațele papei! înjură căpitanul uimit de timbrul vocii sale. Strânsoarea slăbește... Într-adevăr: tentaculele începură să se retragă. Din fericire amorțeala membrelor superioare reducea efectul alunecării apendicelor prin canalele create. În scurt timp libertatea reuși să-i schimbe centrul de greutate determinându-i alunecarea pe suprafața lucioasă a mesei. Se prăbuși peste podeaua invadată de nenumărate liane alimentându-și nasul cu miros înțepător, accentuat de umezeala neobișnuită din aer. Se căzni minute-n șir să se ridice, obligându-și trupul lipsit de antrenament să-și recapete poziția verticală. Într-un târziu observă cutia în care doctorul Zant pusese antidotul înainte de bombardamentul nuclear. De data aceasta își aminti fiecare detaliu. La sfârșitul celei de-a zecea zi de studiu asupra corpului sergentului Vorlet, șeful laboratorului sintetizase un ser în care își pusese speranțe. Își administrase singur o doză, dar lucrul acesta nu-i declanșase imunitatea. Vegetala interpretase gestul drept o amenințare, acționând asupra subiectului într-un mod cu totul neobișnuit. Deși aflat în exteriorul barierei, doctorul Zant se trezi aruncat într-o realitate bizară, un mixt între o lume străină – bântuită de monștri apocaliptici – și cotidian. După clipe de luciditate, urmau minute în care fața îi era străbătută de fiori teribili însoțiți de urlete prelungi și sfâșietoare. De câteva ori Quinn Arless fusese tentat să treacă peste ordinul generalului Claud North și să-l împuște pe nefericit chiar în rezerva care îi devenise închisoare. Dar nu avusese curaj să-și ducă planul la îndeplinire. Un noroc, totuși! În ultima perioadă de normalitate, înainte ca explozia nucleară să pecetluiască metamorfozarea organismului străin, doctorul Zant îl privise în ochi. Atunci îi vorbise clar, fără poticneli:
— ... Există speranță! Dar trebuie să folosești doar un sfert din antidot. L-am ascuns într-o cutie metalică, în dulapul personal. Codul de acces este simplu: „04623”. Injectează-ți serul în picior și asigură-te că restul seringii îți este la îndemână! Este singura șansă să poți ieși din lumea ei. Când te vei trezi – dacă te vei trezi – administrează-ți restul de cantitate. Apoi întrebuințează ultimul flacon pentru a elibera un camarad. Își va face efectul doar dacă relația – să-i spunem simbioză – este în desfășurare. Pe restul îi poți salva cu ajutorul informațiilor stocate în baza de date a computerului principal. L-am criptat! Parola este compusă din înșiruirea inițialelor planetelor din sistemul nostru solar. Plus Pluton... Oh, Doamne! Sper să funcționeze! Încă ceva: am fost în lumea ei, căpitane! E un monstru, asemenea tuturor creaturilor care-i populează lumea. Vă va arunca într-o realitate artificială unde se va hrăni cu voi. O ciudățenie din care nu știu cum veți ieși. Am văzut totul! Totul...
În ultimele secunde de luciditate, doctorul zâmbi rahitic.
— Acum îmi voi primi pedeapsa! Dumnezeu...
Ochii exoftalmici erau cele din urmă amintiri pe care Quinn Arless le mai avea despre figura doctorului. În câteva secunde tâmplele șefului laboratorului începuseră să pulseze. Când sângele vânăt se pornise să-i invadeze obrajii supți, trosnetul armei sosi drept izbăvire...
— S-o ia dracu ’ de realitate artificială! înjură căpitanul revenind în cotidian. Vorlet! Am nevoie de Vorlet!
Din fericire studiul asupra corpului sergentului se realizase în laborator, într-o rezervă mobilă amplasată în apropierea intrării principale. Așezat pe un pat de campanie, înconjurat de aparate care îi monitorizau funcțiile vitale, având trupul străpuns de nenumărate sonde generatoare de roboți capabili să-i cutreiere organismul, Vorlet părea adâncit într-un somn liniștit. Câteva momente Quinn Arless urmări monitoarele alimentate la generatorul de rezervă fără să ia vreo hotărâre. Entitatea extraterestră pătrunsese prin intermediul a două tentacule în brațele sergentului. Detaliul îi aduse aminte de propriile răni peste care reușise să aplice inhibatori coagulanți. Deși încă amorțite, chinul devenise oarecum suportabil.
— E timpul să te trezești, șopti căpitanul asigurându-se că seringa cu ultimul flacon de antidot era pregătită. Hotărî să-i administreze leacul în picior, în pulpa rahitică ițită din cracul pantalonului. Descoperi însă, că unghiile îi crescuseră peste măsură, făcându-i imposibilă manevra. Își aduse aminte de modul în care își inoculase propriul ser, folosind greutatea piciorului, și acționă în tocmai. În scurt timp convulsiile sergentului deveniră vizibile. Pulsul îi deveni neregulat, antrenând retragerea tentaculelor ascunse în carne.
— Știu că doare, prietene! Dar, crede-mă! Este singura modalitate...
— Pe toți dracii din iad! se auzi tânguiala lui Vorlet smulgându-i ofițerului un zâmbet șters. Sunt mort?!
— Asta ar fi o izbăvire de care n-avem încă parte.
— Dar durerea pare zămislită din focurile veșnice. Dumneavoastră sunteți, domnule căpitan?
— Oarecum, Vorlet! Cu freza ceva mai bogată și unghii de vrăjitoare. Dar încă în viață.
— Așadar, ați reușit să evadați! Și m-ați lăsat singur, metamorfozat într-o navetă spațială.
— Îți amintești de misiunea noastră?
— Am fost suportul, domnule căpitan. O nebunie din care nu o să-mi revin niciodată.
— Se pare că doctorul Zant a avut dreptate. Am trăit într-o realitate artificială. De fapt ceilalți încă își mai continuă viețile în războiul cu anomaliile. Cel puțin așa cred... Gata! Încearcă să deschizi ochii! Doamna cu brațe multe te-a părăsit. Acum îți voi aplica inhibatorii coagulanți pe care i-am cărat în căușul palmelor – și ești ca nou. Adică aproape nou. Doar un pic ciufulit, cu manichiură nefăcută și cu barbă pân’ la brâu. Ei, hai! Lasă trândăveala. Ne așteaptă o misiune importantă, sergent. Până murim, sau găsim altceva mai bun de făcut, trebuie s-o îndeplinim pe asta.
— Uită-te cum vine, da’ uită-te cum vine umbra rece... a morții...
— Tot tâmpenia asta de melodie?
— De data aceasta pentru curaj!
— Ești incorijibil!
— Atunci să mergem la război, domnule căpitan!
— Prea bine, Vorlet!
Zâmbetul sergentului îi descoperi dinții lungi și rari.
— Cu ce începem?
— Ne croim drum către sala computerului principal. Sunt dispus să urmez instrucțiunile doctorului Zant. Dar simt că trebuie să ne grăbim. Ceva îmi spune că lighioana se poate adapta la antidot.
*
Trecuse jumătate de oră de când Quinn Arless intrase într-o stare de contemplare adâncă. Lipit de geamul care despărțea habitatul navei de zona aflată în carantină, privea atent spre planta firavă – sursa nebuniilor prin care trecuse Pământul în ultimii doi ani – cu ochi goi și triști. Părea o statuie. Din timp în timp, fulgere argintii îi brăzdau corpul menținând scutul energetic în stare de maximă intensitate. La câțiva metri în spatele său, tolănit pe un fotoliu generos, Vorlet Casth profita de gravitația scăzută din incintă aruncând spre tavan două bile sidefii – de fapt camere mobile dezactivate pentru amuzament. Nu îndrăznea să tulbure meditația căpitanului. Însă era evident că se plictisise. De câteva ori mormăise începuturi de cuvinte, dar își înghițise îndrăzneala înainte de a spune ceva inteligibil.
— Știi, Vorlet? Ar trebui să recapitulăm...
Tonul grav îl determină pe sergent să tresară. Quinn Arless vorbi după 32 de minute, timp în care păstrase o tăcere deplină – un record pe care sergentul îl omologase doar cu câteva secunde în urmă. Uită să mai prindă sferele, prelungindu-le drumul până la podeaua cauciucată înzestrată cu senzori de ultimă generație.
— ... avem timp până ajungem din urmă cometa!
Era, desigur, o invitație. Vorlet se grăbi s-o întâmpine:
— Bună idee, domnule căpitan. Mă plictisisem teribil.
— Doctorul Zant, prietene! Cine ar fi crezut? Îl cunoșteam de un amar de ani... Un extraterestru!
— Dar care ne-a salvat! pufni sergentul. Fără el zăceam și acum în mrejele cucoanei de dincolo. Știți? Nu pot să vă uit figura când ați accesat computerul bazei. V-ați mușcat buzele până la sânge! Ați început să citiți datele cu voce tare înjurând la fiecare două cuvinte.
— E adevărat! Oricum trebuia să-mi dau seama mai demult. De când am fost nevoit să-l împușc în rezervă. Înainte de a-și da duhul își schimbase conformația feței. Dar nu într-atât cât să mă determine să cred altceva. Un „ciolănos” printre noi. După spusele lui, ultimul din neamul său.
— Pare o poveste ciudată, domnule căpitan!
— Tot ceea ce am experimentat este ciudat, Vorlet! Ce vrei să spui?
— Planeta doctorului Zant. Toți locuitorii ei au fost aruncați într-o realitate artificială din care n-au mai ieșit. Un „Atemporalis” de unde doar el a scăpat. Cum a reușit?
— Nu vom ști niciodată adevărul. Dar conform însemnărilor sale din baza de date, invazia s-a prelungit pe o perioadă destul de mare. A încercat o variantă de antidot care însă nu a funcționat cum se așteptase. Nu a reușit decât să altereze secvențial anomaliile din lumea sa. Insuficient pentru a o salva. Apoi – când totul a devenit evident – și-a ascuns cercetările pe o navă interstelară cu ajutorul căreia a părăsit planeta pierzându-se în imensitatea spațiului cosmic.
— Un soi de savant!
— Întocmai. S-a refugiat pe Terra sperând că vegetala nu va descoperi refugiul său. Aici a avut timp să-și termine cercetările și să sintetizeze serul la adăpostul unei înfățișări asemănătoare cu a noastră. Un noroc! Știi... Mă tot întreb: cum a ajuns planta, sau ce Dumnezeu o fi, pe cometă? O coincidență?! Sau cum naiba de au denumit fenomenul „Atemporalis”. Un nume predestinat... Asta înainte de a ști despre ce era vorba. Tot coincidență?
Vorlet Casth plescăi din buze ridicând totodată din umeri.
— Să înțeleg, domnule căpitan, că alterarea timpului în realitatea noastră artificială este rodul lui Zant?
— Așa se pare. Planta folosește în fiecare invazie un mixt între lumea pe care vrea să o cucerească și cea dinainte. De exemplu lighioanele cu patru coarne: aparțin planetei „ciolănoșilor”. Cel puțin asta ar fi o deducție logică...
Câteva clipe Quinn Arless se adânci iarăși în contemplare.
— Ca un păianjen cu mii de picioare, Vorlet!
— Ce vreți să spuneți?
— Trupul său – ascuns în baza noastră, în timp ce membrele sale au nimicit sute de așezări din trei continente, trimițând locuitorii într-un loc diavolesc. Ne-a sfredelit planeta fără încetare, timp de doi ani. În urmă sunt milioane de oameni care trăiesc în comă indusă, ținuți în viață doar de aparate. Toți cei care au murit în realitatea artificială sunt acolo, Vorlet. Ca și cum legătura cu planta este încă activă. În cazul lor, serul doctorului Zant nu poate face nimic. Apropo: corpul doctorului nu a fost descoperit în rezervă. Cât despre nava sa, nici pomeneală. Nu există niciun indiciu. Însă cel mai ciudat dintre toate rămâne fenomenul de fragmentare temporală. Pentru cei care au experimentat „Atemporalis” au trecut doi ani. În tot acest timp vegetala ne-a hrănit cu sevă elaborată, extrăgând din noi bioenergie și hormoni. Dar pentru restul planetei s-a scurs mai puțin de o lună. Să ne ierte Dumnezeu, dar nu am bănuit nicio clipă lipsa celor din exteriorul fenomenului. O întreagă nebunie! Ș-apoi mă gândesc la zvonurile care circulă peste tot. Acum că „molima” este oarecum domolită. Se vorbește despre o emisie fotonică generată de plantă – cauza aurorelor care îmbracă Pământul – ca fiind sursa ajustării în timp real pentru a păstra realitatea artificială autentică pentru cei rămași în comă. Adică atât de autentică încât traumatismele din lumea indusă pot duce la șocuri neuronale fatale. Cu alte cuvinte, oamenii omorâți în anomalii rămân pe veci în sistem, alimentând planta. Se mai spune că în jurul Terrei s-a format o plasă de particule simetrice. Toate acestea mă determină – dragă Vorlet – să mă gândesc dacă nu cumva suntem tot într-o blestemăție de realitate artificială.
— Ar trebui să nu vă mai faceți atâtea griji, domnule căpitan. Eu zic să urmăm ordinele primite de la generalul Claud North și să punem urzica unde am găsit-o. Să-i mulțumim Domnului că serul doctorului Zant a antrenat involuția plantei. Apoi să lăsăm timpul să vorbească. La urma urmei am fost robot și navă spațială. În plus am amintiri despre propria mea moarte. Adică vreau să spun – ipotetica mea moarte din realitatea artificială. Cred că planta a vrut să mă elimine. Dar din motive necunoscute nu a reușit. Poate din pricina conexiunii mele la dispozitivele externe: sondele generatoare de roboți. Altfel aș fi rămas și eu în comă. Iar dumneavoastră ați fost cyborg – purtător de arme letale izvorâte din serul inoculat înainte de bombardamentul nuclear. Poate fi ceva mai ciudat?
— Prea bine, Vorlet! Mergi, te rog, în cabină și întreabă piloții cum stăm cu apropierea de cometă.
— Într-o clipă, zâmbi subofițerul făcându-și vânt prin gravitația scăzută a navei. Plutind aproape întreg drumul, ajunse iute în dreptul ușii. Apoi, printr-o singură apăsare, acționă butonul de acces.
—Vorlet! Lasă maimuțăreala! strigă Quinn Arless nemulțumit că sergentul începuse să-și agite mâinile. A dat strechea în tine?
— Aș fi vrut eu, domnule căpitan. Piloții... au dispărut! Adică vreau să spun că întreaga carlingă este de negăsit...

Comentarii