Echilibratorii

— în prezent —
Din când în când, din pântecele navelor staţionate la câteva sute de metri deasupra solului izbucneau jeturi de fluid incandescent. Minute întregi măturau străzile, trotuarele, clădirile, alimentând focarele deja existente, umplând atmosfera cu un smog irespirabil.
... De ceva vreme stăteam ascuns sub pervazul ferestrei, privind spre cei doi răniţi care agonizau. Cumva trebuia să mă hotărăsc. La urma urmei nu puteam rămâne în acest loc mult timp.
Înainte de toate mi-am scos bidonul cu apă, l-am răsturnat în ghiveciul scăpat intact şi am început să mixez. Folosind cuţitul de vânătoare am reuşit să omogenizez tina. Spre finalul operaţiunii rugămintea se repetă:
— ... Apă! Vă rog...
Am ridicat ochii. Chipul femeii părea lipsit de speranţă: bucata de plafon îi strivise picioarele în dreptul rotulelor. Cu ajutorul braţelor reuşise să se târască, purtând resturi de moloz şi carne sângerândă, apropiindu-se de bărbatul întins cu faţa către podea. Chinul părea nesfârşit. Izbutise să atingă mormanul de scânduri din mijlocul camerei, dar puterile o părăsiseră. Cu toate acestea nu renunţase la luptă. Scuturată de spasme reuşise să se răsucească, apoi ridică mâna stângă dezvăluind obiectul pe care refuza să-l abandoneze: un tablou de mici dimensiuni. Nimic periculos! Totuşi... Trebuia să mă grăbesc! Corpurile celor doi răniţi erau capabile să atragă detaşamente de extratereştri aflate prin zonă şi atunci puteam fi descoperit. Pentru început am apucat bucăţi consistente de mâl, mânjindu-mi faţa (îngroşând stratul deja existent), apoi am deschis fermoarul vestei „ învelind ” partea interioară a cămăşii cu un strat proaspăt. Am continuat cu picioarele. Imediat, braţele. În final am vărsat restul de noroi după gât încercând, pe cât posibil, să acopăr o arie cât mai mare. Oarecum mulţumit, mi-am îndreptat atenţia către femeia între două vârste.
— Trebuie să o ajut! am murmurat scoţând din apărătoare al doilea recipient cu apă.
Am schiţat primul pas, dar tabloul se schimbă cu rapiditate: corpul doamnei părăsi orizontalitatea și în câteva clipe binecunoscutul cleşte cu trei fălci reteză viaţa femeii într-un mod cât se poate de brutal.
M-am prăbuşit secerat! Cu spatele lipit de podea, cu inima strânsă şi ochii măriţi de groază. Ştiam ce urmează: prin zumzetul acela enervant, crescut în intensitate odată cu sosirea extratereştrilor, se putea desluşi strigătul bărbatului. O ultimă zvâcnire a trupului. Unul din forcepsuri îi sfărmă capul printr-un procedeu simplu şi eficent, apoi străinii începură scanarea termografică. Procedura copiată de mine dintr-un film al secolului trecut încerca să-mi salveze pielea. Aveam noroc şi de această dată. Străinii declanşară o sondare de rutină, conservându-şi energia pentru cazurile în care ar fi întâmpinat rezistenţă armată...
Ciudată chestie! Întins pe spate, lipsit de nivelul de oxigenare normal, supus unui stres de o asemenea intensitate, timpul pierdea din liniaritatea cunoscută. Instinctul mă obliga să rămân nemişcat, să preîntâmpin orice posibilă rescanare a extratereştilor, singurul „ lux ” permis de situaţie fiind acela de a respira într-o cadenţă normală. Ca de fiecare dată, după ce treceam printr-o situaţie limită, relaxarea izvora din interiorul meu...
Pentru început am pipăit împrejurimile, mulţumit că arma cu lunetă se afla în locul unde trebuia să fie. Apoi, folosind coatele, m-am ridicat în şezut. Mi-am sprijinit spatele de zidul care susţinea cadrul contorsionat al ferestrei din termopan şi am scos agenda şi pixul. Cu mâna tremurândă, am început să aştern pe hârtie trăirile mele din ziua aceea de 19 ianuarie 2045.
26 octombrie 2044.
— în trecut—
— Să dea naiba-n telefoane! am urlat către mobil. Cu un singur ochi am săgetat ceasul electronic din bibliotecă: 4-30 dimineaţa! Când, în sfârşit, am reuşit să pun piciorul pe covor, un alt blestem... Fixul începu să zbârnâie, amintindu-mi că am uitat să-i comut soneria pe mute. Înjurătura cărnoasă animă atmosfera. Deranjată de hărmălaie, soţia flutură din mână:
— ... Fă ceva!
Şi am făcut: întâi am deconectat fixul scoţându-i cupla, apoi am răspuns apelului de pe mobil.
— Aloo... Scularea! am auzit o voce impunătoare. Ca să fiu sigur am privit displayul unde era afişat numele apelantului: Gibonul! Un prieten de-al meu, a cărui configuraţie amintea de animalul cu pricina.
—Ai înnebunit? N-ai somn, sau ce?
— Dă drumul la televizor! se auzi porunca. Au venit! Sunt aici!
— Ai probleme psihice? Cine a venit? am întrebat cu ciudă. La patru dimineaţa nu mă interesează niciun fel de sosire!
— Extratereştrii, băă! Toate televiziunile transmit descoperirea tuturor timpurilor! Nu suntem singuri! Doar ţi-am spus!
Am făcut câteva mişcări şi am scos de sub pernă telecomanda. Diagonala plasmei se lumină într-o clipă.
Nava, un monstru de câteva sute de metri, cuceri ecranul într-o clipă. Reflectoare puternice îi măturau configuraţia, dezvăluind o structură omogenă acoperită cu blindaj metalic. Nimic nu a oprit-o din planul său de a se aşeza la vestul New York-ului, ocupând cerul suburbiei fără niciun avertisment. Bâlbâiala reporterului creştea şi mai mult tensiunea, vocea fiind dublată de microfoanele de fond care captau un zumzet supărător. Entuziasmul se înăbuşi repede. O secţiune din blindaj începu să se retrăgă și pentru câteva secunde o multitudine de habitaturi sub forma unor calote transparente, deveniră vizibile. Sute de fiinţe stranii, deconspirate de zoom-ul camerelor de luat vederi, fură surprinse în cotidianul unei vieţi necunoscute pământenilor. Momentul se consumă repede şi senzaţia unui oarecare contact paşnic se pierdu în ţevile tunurilor apărute din structura internă a navei. Regizorul transmisiei tv, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, începu să comute legătura către carele de reportaj — cel mai bine plasate, ignorând urletul care învăluise locul.
Armata americană, reprezentată de unităţi ale Gărzii Naţionale, sprijinite de coloane blindate şi tehnică aviatică de ultimă generaţie, se hotărî să răspundă ameninţării. În câteva secunde puternicele tancuri M1 A2— Abrams deschiseră focul...
Proiectilele porniră în acelaşi timp, micşorând progresiv distanţa dintre ele, prelungind suspansul cu secunde care păreau o eternitate. Şuieratul descrescător descoperi o intensificare a zumzetului emis de navă, culminând cu o izbucnire sub forma unei unde luminoase a cărei rază începu să se dezvolte cu repeziciune, trecând cu uşurinţă peste linia de proiectile pământene. Aparent reacţia extratereştrilor părea lipsită de urmări. Amarnică speranţă! La câţiva zeci de metri de ţintă, loviturile tancurilor noastre îşi opriră înaintarea, îngheţând într-un spaţiu atemporal. Într-o firească ripostă a străinilor, cele opt tunuri manevrate de turela eliptică, începură să se deplaseze. Până când transmisia tv încetă, preţ de câteva secunde, se observă un fenomen straniu: microfoanele de fond captară un vuiet teribil venit din măruntaiele Pământului metamorfozând solul şi înghiţind deopotrivă tehnica, oamenii şi orice urmă de contrast a reliefului.
20 ianuarie 2045.
— în prezent —
Am moţăit ore în şir, amăgindu-mă cu frazele aşternute în agendă. Părea o eternitate de când viaţa pe această planetă îşi schimbase cursul, de când cotidianul, îndestulat de zbaterile unei vieţi trăite într-o societate condamnată la tranziţie eternă, se transformase într-o apocalipsă reală. Printre lacrimi îmi aminteam de toţi ai mei, de micile bucurii care umpleau soarta unui om simplu, de zilele când puteam privi viaţa dincolo de partea urâtă, de anii mei condensaţi într-o luptă inegală pentru supravieţuire.
Zorii zilei mă găsiră în acelaşi loc, hotărât să scrutez împrejurimile, dar de data aceasta cu un scop precis: vroiam să părăsesc acel imobil! Am ridicat capul, cât să observ cerul ocupat de o navă vrahtyană. Mi-am asamblat prisma şi am cutezat să privesc cu ajutorul dispozitivului. Totul era schimbat! Infrastructura se transformase într-un peisaj selenar, contabilizat în maldăre de moloz împestriţat cu bucăţi de asfalt, cu tot felul de ţevi şi trasee de cable dezgropate, cu cratere impunătoare care demonstrau că lupta, dusă pentru fiecare metru pătrat, fusese crâncenă. Începu să plouă. Picături mari încercau să curăţe smogul, preschimbând întreaga privelişte într-o hidoşenie mânjită cu un soi de nămol negru. Spre vest, dintr-o groapă în care nu cu mult timp în urmă se afla fundaţia unui magazin de cartier se iviră limbi de foc de câţiva metri îmbărbătate de lăcomia apei venită din cer. Mă obişnuisem cu nebunia aceasta, deşi nu fusese prea uşor! În drumul lor, picăturile de apă înmagazinau smog, un soi de carburant care, ajutat de oxigen, accentua în primă instanţă focarele existente. Când concentraţia ajungea la valoarea critică, totul lua foc! Pentru câteva zeci de secunde iadul era printre noi. Imediat ce am simţit gustul dulceag al reacţiei chimice mi-am acoperit căile respiratorii cu nelipsita mască schimbându-i, pentru siguranţă, cartuşul filtrant. Din fericire stăteam bine în acest domeniu: asupra mea aveam o duzină de rezerve, plus cinci încărcătoare pentru arma cu lunetă— toate provenite din unitatea militară din capătul cartierului.
Un fior de gheaţă îmi fulgeră şira spinării. Cadenţa picăturilor îşi micşoră intensitatea. După o ultimă zvâcnire, precipitaţia încetă la fel de brusc precum debutase. Câteva secunde mai târziu din spatele paravanului reprezentat de plafonul prăbuşit al unei încăperi îşi făcu apariţia un cvartet de vrahtyeni. Mişcarea extratereştrilor mă surprinse în momentul în care acţionam prisma, rotindu-i câmpul de observaţie. Nici nu ştiu cum am apucat puşca, dar m-am trezit trăgând, doborând trei din cei patru invadatori. Pe ultimul l-am scăpat! Am reuşit totuși să desprind o bucată de zid, la câţiva centimetri de capul său. Am înjurat apăsat. Din câteva salturi am părăsit încăperea, percepând explozia prin fericirea de a mă afla la adăpost — la un etaj inferior, departe de acţiunea grenadelor dirijate. Am ajuns la parterul imobilului şi m-am ascuns într-o nişă de beton. Ştiam ce urmează: extratereştrii înconjurau iute zona, pregătindu-se de o ripostă de intensitate maximă. Îşi activaseră un nivel superior de scanare, micşorând perioada de reperare la câteva zeci de secunde. Din fericire nu era pentru prima oară când mi se întâmpla acest lucru. Întâi am aruncat o grenadă ofensivă, producând o intensificare apreciabilă a incendiului din buza craterului, apoi mi-am ascuns profilul termic aprinzând câteva rachete.
Gherila vrahtyană era diferită de ceilalţi străini. Alcătuită din trupe înzestrate cu tehnică şi arme individuale, părea un fel de infanterie a cărei menire era să elimine rezistenţa oamenilor. Fiecare soldat deţinea o pereche de arme identice, susţinute de patru membre superioare, capabile să acţioneze independent într-o confrutare directă, acoperind toate cele 360 de grade fără niciun fel de problemă. Cinci asemenea luptători se opriră în faţa mea, studiind conformaţia împrejurimilor.
... La nivel celular reacţia începu să-şi facă simţită prezenţa, scoţând la iveală o idee care îmi stătea permanent agăţată în subconştient. Informaţia reuşi să-şi croiască drum, să ajungă în creier şi să-mi dezvăluie adevărul:
— Sunt cyborg! am murmurat, declanşând un puternic sentiment de „deja-vu”.
Căldura apărută în braţe îmi eliberă arma, deconspirându-mi poziţia. Degetele se pliară în căuşul palmelor şi, în locul lor, se iviră două ţevi argintii...
2 noiembrie 2044.
— în trecut —
Jetul de foc izbi cu putere peretele blocului. De frică m-am aruncat la adăpostul scărilor urlând alături de cei din jur. Pe cer, la joasă înălţime, se dădea o luptă disperată între aviaţia de vânătoare şi navetele extratereştrilor. Părea o joacă, o prelungire a agoniei însoţită de un iz grotesc, escadrilele de „ F-22 ” venite din bazele N.A.T.O nereuşind să reziste tehnologiei străine. Am comparat atunci navele staţionate la câteva sute de metri altitudine cu nişte mame grijulii care îşi lăsau odraslele să se joace, intervenind doar atunci când vreun „puişor”părea încolţit. Alternativ, împroşcau infrastructura cu jeturi incandescente, transformându-ne într-o pleavă lipsită de relevanţă. Totul frigea şi nimeni nu mai dădea vreo importanţă răniţilor! Morţii nu mai erau de mult contabilizaţi. Fiecare lupta pentru el însuşi!
Inegalul război din aer se încheie repede, în mai puţin de jumătate de oră. Zumzetul acela enervant se aşeză peste tot și spre seară se întâmplă un fenomen unic: extratereştrii încetară ostilităţile, opriră bâzâitul şi lansară din pântecele navelor puzderii de sonde.
—Sfârşitul! am murmurat privind spre aparatul aterizat la câţiva metri de mine.
La exterior semăna cu un cub, la baza căruia erau implantate un fel de aripi, similare cu petalele unei flori. După o perioadă scurtă de respiro mecanismele interne declanşară misiunea: faţa superioară proiectă imaginea unui străin!
—Noi suntem vrahtyenii! începu invadatorul, vorbind într-o limbă pe care o înţelegeam. Am venit pe această planetă drept emisari ai Echilibratorilor! Voi, oamenii, cum vă autointitulaţi, sunteţi pe cale de a crea un dezechilibru în galaxie. Nu aţi fost în stare să evoluaţi în armonie cu planeta-gazdă. Vă vom extermina şi vom readuce echilibrul în acestă spirală galactică.
Scurt şi cuprinzător!
Trebuia ceva mai explicit? Nici măcar nu mai aveam puterea să ţip. Reprezentarea holografică dispăru şi sonda îşi activă propulsia ridicându-se spre slăvi. Câteva minute mai târziu din ascunzişul norilor apăru un avion pământean. Lovit în aripa stângă, aparatul încerca o redresare imposibilă. Frica deveni nebunie: mânat de instinct, m-am ridicat în picioare şi am încercat să alerg. Peste putinţă! De data aceasta m-am împiedicat într-o ţeavă de canalizare, răstogolindu-mă într-o groapă și scăpând cârpa care-mi ţinea loc de cartuş filtrant. Urletul mi se opri în gât, răbufnind într-un icnet prelung. Cu ochii ieşiţi din orbite am privit inevitabilul: lipsit de ampenaj, avionul se îndrepta către mine.
21 ianuarie 2045
— în prezent—
Radarul funcţiona! În urma contraatacului am reuşit să elimin zeci de străini. Corpul meu aspira din atmosferă energie canalizând-o spre armele din dotare, respingând trupele de reacţie rapidă. Eram cyborg, lucid de cealaltă individualitate unde nu eram decât un om simplu. De câteva ori am revăzut în minte metamorfoza, când avionul american a fost doborât de către apărarea vrahtyană pierzându-şi două din cele trei superechipamente care trebuiau să ajungă în Bucureşti. Și când singurul sistem încă funcţional s-a „refugiat” în corpul meu...
Dimineaţa dezvălui o acalmie stranie. Se pregătea o acţiune în forţă pentru neutralizarea mea. Am început să rulez în minte strategii de apărare, să-mi verific sistemul pregătindu-mă pentru ceea ce urma să vină. Surprinzător, vrahtyenii vroiau să mă doboare cu ajutorul trupelor de gherilă, evitând o acţiune susţinută de proiectile dirijate sau unde energetice. Am activat autodistrugerea eliminând cronometrul intern, am verificat funcţionarea înregistrării audio-video şi... am pornit lupta.
Sistemul automat începu să selecteze ţintele aplicându-le lovituri directe, descumpănind pentru o scurtă bucată de timp gherila extraterestră. Apoi, când datele adunate în urma sacrificiilor se dovediră îndestulătoare, armele mele îşi pierdură eficacitatea. O perdea strălucitoare se aşeză între mine şi străini, eliminându-mi posibilitatea de a riposta cu succes. Am ordonat pornirea cronometrului intern de la „minus 20” de secunde, ridicând la maximum gradul de implozie, dar nu am putut face nimic. Pentru câteva secunde am simţit trecerea unui curent de mare intensitate prin corpul meu, oprindu-mi funcţiile artificiale şi conştientizând faptul că eram înfrânt.
*
Linişte binecuvântată. Uşurare! Da, eram eu, conştient de arma ascunsă-n mine! Îi simţeam funcţiile trecute în „stand-by”. Pentru prima oară cele două personalităţi păreau împăcate cu ideia unei conveţuiri. Evenimentele trăite se aşezară într-o cronologie firească şi amintirile fuzionară...
— Opriţi-i înregistrarea internă! se auzi un glas ferm.
Am simţit o vigoare puternică! Am deschis ochii şi mi-am privit picioarele desculţe. Urmele de nămol uscat erau încă vizibile. Am început să-mi mişc degetele – un fel de test adresat reflexelor. Am activat scanerul şi am putut să observ că eram înconjurat de vrahtyeni. Undeva în faţă, reprezentarea digitală îmi dezvălui descărcări bizare. Puteam să jur că ordinele rostite mai devreme veniseră din direcţia lor! Încet, într-o uniformitate desăvârşită, am ridicat capul. Trei fiinţe de lumină se desluşiră.
—Interesantă specie! vorbi cel din mijloc într-o limbă pe care o înţelegeam. Îmi pare rău că au ajuns aici.
—Ce vrei să spui? rosti cel din dreapta, schiţând o apropiere. Au terminat planeta! Sunt un virus letal!
—În egală măsură sunt şi creativi!
—Nu, nu! S-a hotărât! interveni cel de-al treilea. Trebuie să dispară! Din pricina lor, mii de specii sunt supuse extincţiei!
Ochii vii ai creaturii din mijloc deveniră incandescenţi. Întreaga fiinţă deveni orbitoare.
—În scurt timp alinierea galactică va fi completă. Legătura cu miezul va fi oprită, rosti acesta. Vom putea face transferul pe Axxis!
—Într-adevăr, spuse cel din stânga pe un ton ceva mai supus. Costurile ar fi minime şi nu ar perturba operaţiunea de mutare a acvaticilor. Am putea transporta sutele de exemplare umane rămase, dar s-ar încălca directiva Consiliului.
—Este o recomandare! stărui cel care părea interesat de soarta noastră. Noi le decidem destinul!
—Cine sunteţi? am îngânat.
—Noi suntem Echilibratorii! rosti cel din poziţia mediană. Gardienii vieţii din această galaxie! Suntem păstrătorii seminţelor zămislite în interiorul astrelor. Suntem fiinţe din afara timpului, născute din sigularităţi. Puterile noastre sunt nemăsurate pentru cei ca voi. Noi păstrăm echilibrul vieţii! Asemenea nouă, se găsesc Echilibratori peste tot în univers. Am venit să eliminăm suferinţa planetei şi să oprim strigătul ei de disperare! Mânia noastră este concretizată de vrahtyeni, clone născute pentru a ne sluji. Cu ajutorul lor restabilim echilibrul... Noi veghem ca toate să fie aşa cum trebuie. Veţi fi înlocuiţi de o rasă nouă: acvatică! Până când vor evolua îndeajuns de mult, urmele civilizaţiei voastre vor dispărea! Pepiniera noastră de specii inteligente este nesfârşită!
Totul părea un clişeu, o înşiruire pe care mă chinuiam să o conştientizez ca aparţinând sferei realului. Cuvinte, propoziţii şi fraze simple, încărcate de mesaje cât se poate de clare.
— Cu toate acestea eu sunt de părere că meritaţi o a doua... şansă! persistă fiinţa de lumină. Axxis este un corp ceresc binecuvântat. Pe el ajung rămăşiţele raselor care, asemenea vouă, au pus în pericol planetele— gazdă. Dacă veţi reuşi să supravieţuiţi, să demonstraţi că meritaţi o nouă planetă, să vă schimbaţi atitudinea vis-a-vis de voi înşivă, veţi avea o a doua posibilitate! Chiar dacă acum vă aflaţi într-o linie temporală nefavorabilă, acest curs poate fi schimbat.
Echilibratorul îşi privi semenii, obţinând o încuviinţare tacită.
—V-am lăsat indicii despre aceaste zile! se auzi dojana în timp ce eram absorbit de un vortex energetic. Am sperat că puteţi să vă schimbaţi destinul, deşi noi v-am văzut viitorul! Poate acum...
*
Îmi simţeam mâinile apăsate de greutatea propriului corp. Eram întins, cu faţa lipită de un sol compus din granule de mărimea bobului de orez, lipsit de repere fizice și fără cuantificare temporală... Eşuat într-un loc pe care îl intuiam drept planeta Axxis. M-am ridicat cu greu. Am deschis ochii ( surprinzând o lumină portocalie) şi am constatat cu o oarecare bucurie că a doua personalitate mă-nsoţea. Umezeala din aer, neobişnuit de intensă, întindea speranţe că mă aflam în apropierea unei ape.
Am detectat mişcare— la câţiva zeci de metri în faţa mea— concretizată în patru fiinţe. Simbiotul artificial îmi dezvălui vieţuitoare asemănătoare cu nişte păsări, pe spatele cărora tronau aripi strânse până aproape de nivelul corpurilor. Capetele gătite cu penaj bogat erau înzestrate cu formaţiuni osoase identificate de mine drept ciocuri acvilinice. Cu sprijinul funcţiei „zoom” am descoperit că străinii posedau o a doua pereche de membre ( de această dată concretizată în secţiuni cilindrice egale), ridicându-se printr-o anatomie prevăzută cu trei articulaţii până la nivelul piepturilor. Membrele superioare le foloseau pentru transportul arbaletelor construite „ad-hoc”, trădând o inteligenţă ascuţită.
În clipele acelea de maximă uluială mi-am dat seama de trei lucruri. Primo: eram gol puşcă! Secundo: în poziţia în care mă aflam puteam fi lesne reperat de către păsări. Terţio: în mijlocul lor se afla o a cincea fiinţă care părea a fi... om. Cum unghiul dintre mine şi ei era destul de ascuţit şi nu aveam cum să mă ascund, străinii mă observară. Până când se ridicară deasupra arborilor am reuşit să măsor temperatura umanoidului. Dacă era o fiinţă umană atunci cu siguranţă era... mort!
Cerul se-ntunecă! După câteva cercuri complete deasupra poziţiei mele străinii se hotărâră să atace. Pentru început se avântară în slăvi, muşcând din imensitatea astrului portocaliu, apoi îşi schimbară direcţia împăturindu-şi fiecare câte o aripă, întorcându-se în picaj însoţit de strigăte stridente.
Ce puteam face? Degetele se pliară-n căuşul palmelor preschimbând epiderma într-un material aproape lichid. Două ţevi argintii îmi părăsiră interiorul corpului, atenţionându-mă că armele erau pregătite.
Păsările se descumpăniră: deşi prima salvă de lovituri nu era decât una de atenţionare, acestea îşi schimbară planul. Renunţară la atacul direct modificându-şi vectorul de atac. Cvartetul dispăru în norii pufoşi, obligându-mă să transfer energie suplimentară către funcţia de scanare. Desigur, nu putea fi atât de simplu! Începu o ploaie stranie, alcătuită din jeturi de lichid fosforescent, identificat de mine drept acid, supunând arealul din jurul meu la o caznă teribilă. Am început să alerg către creasta dealului, unde liziera pădurii putea să-mi confere un oarecare adăpost. M-am oprit sub un arbore impunător privind printre crengile sale, neîndrăznind să comand dezactivarea scutului. Am auzit un şuierat ameninţător și înainte de a schiţa vreun gest, o săgeată îmi invadă câmpul vizual.
Păsările trecură la o nouă strategie: coborâră pe sol, încercând să mă atace din direcţii diferite. Pe măsură ce secundele treceau am realizat că strategia mea era destul de eronată. Răspundeam atacurilor cu aceeaşi dorinţă de a face rău, fără să încerc o altă abordare. Am renunţat la pragmatismul sistemului artificial şi am reactivat autoapărarea:
— Nu vreau să vă fac rău! am strigat acoperind foşnetul provocat de înaintarea străinilor.
Fiinţele înaripate se opriră. Într-un sincron destul de reuşit patru săgeţi concretizară reacţia de răspuns, obligându-mă să mă întind pe solul reaven, alături de liane.
... Atunci, am descoperit prima minunăţie a planetei Axxis.
În jurul meu timpul încremeni. În câteva secunde trupul se metamorfoză: am început să mă ridic deasupra impunătoarei vegetaţii, oprindu-mă într-o levitaţie sensibilizată de uşoare mişcări pe axa verticală. Puteam vedea prin mine (corpul fizic topindu-se într-o dimensiune bizară), desluşind nenumărate tuneluri de energie. Dintr-un asemenea vortex, al cărui capăt se pierdea în imensitatea spaţiului se ivi o fiinţă cunoscută: un Echilibrator! Era cel care hotărâse destinul ultimilor oameni. Corpul său părea desprins dintr-un astru strălucitor:
—Interesantă specie! murmură aceleaşi două cuvinte într-o limbă pe care o înţelegeam foarte bine. Vino! îi auzii invitaţia.
Pornirăm într-o călătorie incredibilă, avântându-ne într-un alt vârtej la capătul căruia planeta se dezvălui într-o panoramă completă.
—Trebuie să vezi! se auzi porunca. Axxis este o fiinţă vie! Asemenea Terrei, suferă când este agresată și se bucură când armonia reuşeşte să-i aducă echilibrul! Trăieşte alături de toate fiinţele care-i împânzesc mările şi continentele, iar noi veghem ca toate să fie la locul lor. Autodistrugerea este o caracteristică impregnată în A. D. N- ul vostru. O manifestare perpetuă a vieţuitoarelor dominate de structura carbonului. De aceea noi trebuie să existăm! Cu scopul de a stăvili acestă... pornire!
Spectacolul era fascinant: într-o îmbrăţişare cel puţin bizară, un alt corp ceresc (de dimensiuni sensibil mai mici) metamorfoza imaginea planetei într-o dualitate inedită.
— ... Şi Terra are o soră, rosti fiinţa energetică anticipându-mi întrebarea. Nibiru! Numai că voi nu aţi reuşit să o vedeţi! Aceasta compensează variaţiile gravitaţionale şi stabilizează înclinaţia axei faţă de soarele sistemului. Minţile voastre au desluşit doar efectul, dar cauza aţi atribuit-o satelitului natural. În fine! Unui singur exemplar din fiecare specie adusă pe Axxis i se prezintă aceste lucruri. Apoi fiecare rasă trebuie să demonstreze că merită o nouă şansă! În cazul oamenilor, tu eşti cel ales! Ţi-am lăsat puterile pentru că au fost concepute de către rasa ta. Foloseşte-le cu înţelepciune şi adună-ţi semenii împrăştiaţi în cele patru zări ale planetei. Însă ai grijă! Sunt mii de specii şi toate îşi doresc să ajungă la liman!
Am privit spre Echilibrator cât se poate de pătrunzător:
— Spuneţi că protejaţi viaţa, am răspuns. Pe noi însă, ne-aţi eliminat! Alături de rasa umană aţi distrus nenumărate fiinţe de pe planetă! Cum se poate una ca asta?
Strălucirea celui care mă- nsoţea se transformă în roşu de foc:
— O rană trebuie cauterizată! tună el. Şi dacă aceasta este întinsă pe întreaga suprafaţă a organismului, atunci...
— Unde se află pepiniera de rase de care mi-ai vorbit? am continuat ignorând iritarea fiinţei.
În loc de răspuns am simţit o smucitură teribilă! Câteva clipe mi-am pierdut cunoştinţa trezindu-mă sub acelaşi copac impunător, cu ochii aţintiţi spre săgeata înfiptă în scoarţă. De această dată nu mai aveam nicio strategie. Instinctul de conservare mă-ndemna să-mi activez modulul de luptă, dar ecoul vorbelor Echilibratorului îmi spunea altceva. Una peste alta, refugiul apăru de unde nu mă aşteptam. Când simţurile îmi reveniră în totalitate, am intuit o altă prezenţă străină! Atât de apropiată de mine încât, înainte să pot conştientiza despre ce este vorba, am avut senzaţia că sunt pătruns de o a treia personalitate! Intrase în mine ceva puternic, ceva care îmi depăşea cu mult puterea de înţelegere. La început am perceput-o drept un soi de acomodare, un preludiu tainic asupra instinctelor, o şoaptă nerostită— pe deplin savurată de către sinapsele mele. Apoi un glas lăuntric se aşeză peste gândurile mele, amestecându-le şi înrobindu-le.
— Sunt posedat! au fost ultimele vorbe, înainte ca străinul din mine să câştige lupta. Am început să execut mişcări complexe, folosind puterea artificială după bunul plac al „noii puteri”, fixând cele patru profile ale păsărilor într-un tipar electronic nemaivăzut. Am pornit să trag aer în piept și să-mi umplu plămânii până la refuz. Din interiorul meu izbucni o undă sonică teribilă care, asemenea valului produs de o piatră aruncată în apă, îşi mări raza acoperind fiecare grad al tridimensionalului. Începu să ningă cu frunze de toate mărimile. Imediat zgomotul corpurilor în cădere captă atenţia creaturii din mine. Solul reaven, împăienjenit cu prelungiri ale lianelor pornite din frunzişul arborilor începu să se anime cu tot felul de fiinţe bizare. Un soi de mamifere, destul de apropiate anatomic de primatele noastre de pe Terra, câştigară supremaţia din punct de vedere al numărului de exemplare. Cozile duble, răsucite în jurul crengilor frânte din slava coroanelor, se mişcau spasmodic, contrastând cu trupurile inerte acoperite cu blană neagră şi lucioasă. Din loc în loc, libelule generoase, susţinute de aripi multicolore, îşi antrenau membrele rahitice încercând să se desprindă de sol. Era cel puţin ciudat: pulsul emis de fiinţa din mine părea să aibă un efect selectiv. În funcţie de complexitatea organismului atins unda sonică acţiona diferit. Eram aproape sigur că entitatea era umanoidul reperat între păsări. Cumva îmi dădea voie să am acces la informația asta.
Gândacii de mărimea vrăbiilor pământene îşi reveniră primii. Ridicară protecţiile din chitină eliberând lumină verzuie. În scurt timp un zumzăit asurzitor ocupă întreagul peisaj. Grupate în roiuri consistente, coleopterele porniră spre slăvi, îmbrăcând priveliştea într-o mantie străbătută de tot felul de umbre şi deformări ale contururilor.
În toată această... nebunie intrusul nu părea preocupat de nimic! După câteva momente în care studie alcătuirea animalelor doborâte, îmi ridică privirea către frunziş. Părea interesat de altceva. Îi puteam simţi încordarea amestecată cu senzaţia de frică. Brusc, am simţit muşchii intercostali trăgând de torace. Într-o inspiraţie prelungă (generatoare de ameţeli consistente), mi-am umplut plămânii aruncând în atmosferă o undă sonică şi mai atroce. De data aceasta efectul arăta îmbucurător pentru „stăpânul” din mine: zgomotul corpului supus atracţiei gravitaţionale era cel aşteptat!
„Cel căzut”era diferit: dintr-o singură zvâcnire reveni în poziţie verticală, îşi descoperi corpul străbătut de rifturi longitudinale şi urlă ameninţător.
Începu să plouă cu gângănii fosforescente, înnebunite de noua acţiune sonică, transformând scena luptei într-o hidoşenie nemaiîntâlnită. Capul noii creaturii se despică, scoţând la iveală un soi de armă și lovitura îmi aruncă trupul la câţiva metri. Scutul reuşi să absoarbă şocul, permiţând intrusului din mine să pregătească o reacţie de răspuns pe măsură. De data aceasta mă obligă să rămân în genunchi, întinzându-mi palmele pe solul umed. Contactul transferă noua undă (lipsită de manifestare sonică) către inamicul fixat cu ajutorul celor trei membre inferioare (dispuse sub forma unui trunchi de piramidă), smulgându-i un răcnet înfiorător. Prin trupul său solzos îşi făcu apariţia o scurtcircuitare dureroasă. Cele două tăieturi longitudinale se deschiseră şi simbioţii din interior rămaseră fără apărare. Replica se dovedi mulţumitoare pentru străinul din mine: îmi dezactivă apărarea şi îmi metamorfoză braţele in armele binecunoscute. Profitând de vulnerabilitatea inamicului, am lovit decisiv cele două fiinţe, încheind lupta în câteva zeci de secunde.
*
... Înfruntarea se încheie de minute bune, dar prizonieratul meu continua. Am ajuns în dreptul primei păsări păşind printre primate și ocolind libelule mai debusolate ca niciodată. A doua acţiune le stăvili coordonarea, dezvelindu-le trupuri verzi înfăşurate în carcase de chitină, metamorfozând complet caracteristicile locului. Am privit ciocul lung al înaripatei ghicind interesul stăpânului. După câteva clipe de ezitare armele trosniră. La fel se întâmplă cu a doua şi a treia pasăre: fiinţa din mine le comandă execuţia! Păşind anevoios, m-am oprit în faţa ultimei înaripate, contemplându-i penele multicolore. Ezitarea celui care mă poseda era evidentă. Îmi dezactivă armele şi trecu modulul de luptă în aşteptare. Palmele revenite la conformaţia obişnuită și se aşezară în contact direct cu gâtul creaturii. Entitatea migră cu uşurinţă și în câteva secunde pasărea îşi luă zborul, lăsându-mă cu nebunia care devenise stil de viaţă.
... Am pornit spre creasta dealului, ocolind cu grijă primatele care începuseră să-şi revină. Pe coamă, conformaţia vegetală se schimbă radical: o iarbă neobişnuit de verde deveni singura cromatică întâlnită.
... Atunci am descoperit o altă minunăţie a planetei:
În depresiune, pe un versant aflat în partea dreaptă a peisajului, un râu bizar sfida legile cunoscute: curgea de la bază către creastă. Mânat de nevoia arzătoare care-mi chinuia trupul, am aşezat un genunchi pe solul pietros, dar nu am apucat să beau.
— Eu nu aş face asta! am auzit un glas piţigăiat.
Am întors capul fără să-mi modific poziţia corpului. În stânga, o fiinţă apărută de niciunde părea interesată de acţiunea mea. Acesta nu este un râu! continuă el. Este o buclă temporală în care eu însumi am intrat de nenumărate ori!
Gâtul lung, asemănător struţului pământean, se undui. Capul neobişnuit pentru o asemenea susţinere îşi îndreptă ochii bulbucaţi, pătrunzându-mi chipul. Pace, se auzi rugămintea străinului ridicând o mână cu şase degete.
Simţise că pregăteam armele. Vreau să te ajut! zise el.
—Cine eşti? am întrebat. Şi cum de îmi vorbeşti limba?
—Eu... nu vorbesc! Tu înţelegi!
—Ce mai e şi asta? Văd cum îţi mişti buzele!
—Vreau să ajut, repetă extraterestrul. Dacă ai să bei, te vei întoarce în timp! Înainte de sosirea vrahtyenilor... Vei trece prin alte suferinţe! Chiar dacă este o altă linie temporală, vei ajunge tot aici... Oricât te-ai strădui!
—Pot să-i revăd pe cei dragi?
—Vei suferi mai mult!
—Pentru mine riscul este acceptabil, am murmurat sorbind cu nesaţ o gură.
*
Ultimul etaj al Spitalului...
În aripa dreaptă se află Neurologia. Trecând prin holul dreptunghiular se poate ajunge în Secţia de Psihiatrie unde, înainte de primele saloane, doi gardieni opresc orice legătură cu mediul sănătos din exterior. După spaţiul destinat Veghei numărul 2 se afla o rezervă micuţă, întrebuinţată de oficiali pentru consultaţii speciale; ori pentru interogatorii asupra suspecţilor care cochetează cu nebunia. Acum becul roşu, înfiletat într-un fasung spânzurat deasupra tocului este aprins, semn că înauntru se afla cineva.
— ... M-a tâmpit cu scrisul lui! se exterioriză doctorul corpolent mânat de gândul că în scurt timp va putea să ajungă la o nouă porţie de friptură suculentă.
Roti privirea către colegul său, ridicându-i până în dreptul ochilor foile A-4: Profetul ne ameninţă cu sfârşitul lumii care, chipurile, soseşte mâine! Spune că a consemnat evenimentele pe o agendă, dar însemnările au rămas în... viitor! Acum a reuşit să pună pe hârtie tot firul acţiunii, pentru că personalitatea sa artificială s-a contopit cu individualitatea umană. Te doare capul, nu alta. A avut în el supertehnologie și a fost cyborg!
—Ce dracu’e mâine? întrebă lipsit de interes bărbatul grizonat citind antetul de pe prima pagină:
„ ... Au sosit pe Terra, îndemnaţi de acţiunile noastre nesăbuite asupra planetei.”
—N-ar fi primul sclerozat ! zâmbi supraponderalul. Diferenţa este că ăsta a devenit agresiv! L-am lăsat să-şi scrie balivernele, ba chiar le-am citit, dar nu m-au convins. Ieri a sărit în gâtul Emei şi bodyguarzii s-au chinuit 15 minute până l-au liniştit. De atunci a rămas în cămaşă.
—Ce dracu’ e mâine? repetă, obsesiv, medicul uscăţiv.
—Vax! 26 octombrie... Sfântul Dumitru! Ziua lu’ Tăchiţă!
—Care Tăchiţă?
—Ei, care Tăchiţă? De la geriatrie! Ăla cu vinul trăsnet!
—Aha! Mergem?
—Te cred şi eu!
—Ia zi: chiar ai citit ce a scris „Apirichi” ăsta?
—Îhî! Tâmpenia lui pare ceva în genul science-fiction-ului! Promite că vin Echilibratorii şi ne curăţă pe toţi!
—Cine-s ăştia?
—N-are importanţă! Se liniştise şi eram mulţumiţi. Apoi acum vreo săptămână l-a lovit damblaua! Se roagă să o chemăm pe nevastă-sa, ori pe mă-sa. Cică numai dânsele îl pot înţelege! Habar n-are că e aici de două luni pentru tulburări grave de comportament şi personalitate multiplă.
—Hai să-l văd şi eu pe Profet, insită bărbatul grizonat venit de o zi din concediu. Să-l examinez cât de mult s-a schimbat într-o lună!
Ocolind cei doi paznici, Grig Pepin porni spre nişa unde pacientul medita de minute bune.
—Bună ziua, domnule Alvol! Ce mai faceţi?
Bărbatul părăsi starea de visare în care se adâncise. Îl recunoscu imediat pe medic.
—Vreţi să vorbim, domnule doctor? Atunci, luaţi loc! Este un scaun liber, chiar în faţa dumneavoastră!
Expermentatul psihiatru cumpăni câteva secunde. Îşi stecură în minte o analiză sumară, repetând cuvintele pacientului. Fără să-şi deslipească focalizarea apucă scaunul, având grijă să-şi afişeze o mimică indiferentă.
—Nu înţeleg ce-ai avut cu Ema. Ai sărit la gâtul ei, din senin. E frumos?
Brunetul îşi plimbă limba, trecând-o prin ambii obraji.
—Nu-i chiar aşa, domnule Pepin! Doamna m-a făcut nebun! Da’ nu asta m-a supărat! Ci tonul! Maimuţa mă urăşte!
—E cazul să încetezi, zise medicul abandonând mina calmă. Trebuie să înţelegi că dumneata eşti pacient, iar ea este cadru medical!
—Părerea dumneavoastră! De mâine oricum nu mai contează! O să crăpăm cu toţii!
—De ce faci asta? se enervă de-a binelea grizonatul. Ai să rămâi singur. Soţia şi mama ta au început să te evite. Nu au mai venit în spital de cinci săpămâni!
—Minţiţi! se scutură bărbatul atrăgând atenţia bodyguarzilor... Nu vreţi să le lăsaţi să mă vadă!
— ... Să revenim la oile noastre! punctă Grig Pepin. Voi fi nevoit să-ţi fac raport. Vei ajunge la periculoşi!
—Îmi pare rău, dar eu nu sunt cioban! N-am oi!
—Termină! porunci doctorul. Vreau să te întreb câte ceva despre proză! Spui că mâine vin Echilibratorii!
—N-aveţi de unde să ştiţi asta! se încordă bărbatul îndeajuns ca gărzile de corp să intervină. N-aţi citit-o!
Psihiatrul se lămuri. Încheie dialogul şi se ridică de la masă căutând din priviri asistenta şefă.
— Aici erai! Pentru domnul Alvol (...): alături de medicamentaţia prescrisă anterior se mai adaugă: (...).
*
Mintea omenească: frontiera finală! Mecanismul complex care metamorfozează totul! În ultimă instanţă, conştiinţa valorilor...
În salon, în ultimul pat în raport cu uşa de la intrare, bărbatul ameţit şi îmblânzit de efectele medicamentelor îşi consuma existenţa legănându-se în sensul axei longitudinale a patului, repetând obsesiv aceleaşi cuvinte:
—Cât o fi ceasul? Ştie cineva ?
Periodic fixa peticul de cer iţit printre gratiile ferestrei. Cămaşa de forţă în care era încorsetat îi crease o reacţie de claustrofobie suprapusă zăpăcelii, transportându-l până la graniţa unde virtualul se omogeniza cu realul.
—Nu trebuia să beau ! Creatura a avut dreptate! Acum sufăr mai mult!
Încercă fără succes să privească spre primul pat unde, la adăpostul păturii, al doilea pacient din salon sforăia sonor, evadat într-o lume impusă de tratamentul administrat.
— ... Cât o fi ceasul? Ştie cineva?
Îşi privi picioarele legate de cadrul din metal.
—Totul se întâmplă aievea?
Se opri la hotarul dintre nebunie şi luciditate şi pentru câteva momente se îndoi de el însuşi. Un gând teribil îi stăbătu mintea:
„Dacă nu există Axxis? Dacă sunt un nebun şi doctorii au dreptate!”
Se exterioriză printr-un răcnet prelung, întrerupând somnul colegului, declanşând o reacţie fără precedent. Pătura se mişcă şi dezveli figura creaturii care îl atenţionase să nu bea din râu! Surpriza se dovedi peste puterea bărbatului. Leşină...
*
Nava, de aproape jumătate de kilometru începu să accelereze. Folosise orbita lui Jupiter, apoi se avântase spre marginea sistemului solar. Cargou Jusmandian din clasa Moork — cea mai avansată versiune— folosit pentru misiuni de cercetare, îşi încheie misiunea cu succes şi acum se grăbea către teritorii cunoscute, părăsind spirala galactică unde nu găsise decât o singură planetă binecuvântată.
Timp de câteva zile, 48 de agenţi jusmandieni acoperiseră echidistant suprafaţa Terrei, folosind 12 navete cu sisteme indetectabile de către tehnologia umană, reuşind să răpească:
patru oameni, doi cimpanzei, trei delfini şi cinci feline. De asemenea un leu şi patru tigri.
Între timp, comandantul navei, Chast Mahur, asistat de un grup de ofiţeri superiori, cartografiase planeta albastră, pregătind datele pentru o posibilă invazie. Cum întreaga misiune dură mai puţin de patru rotaţii ale planetei, se hotărîse să studieze exemplarele capturate în drum spre sistemul solar Nutrufian, unde un convoi autohton deschise focul asupra unui alt cargou jusmandian.
— ... Domnule comandant! Patrupezii şi acvaticii sunt irelevanţi! rosti oşteanul coborând arma asemănătoare unei suliţe, din vârful căreia se scurgeau picături de sânge... Sunt lipsiţi de inteligenţă!
—Blănoşii?
—Cei care au cozi?
—Da!
—La fel!
—Executaţi-i!
—Am înţeles! În schimb, cei acoperiţi artificial sunt interesanţi!
—În ce fel? se minună bătrâna căpetenie mângâindu-şi barba.
—Au creierele dezvoltate şi sondele noastre au descoperit că nu îşi folosesc decât o mică parte din ele ! Le-am activat porţiunile latente şi...
—Şi ce?
—Îi putem folosi drept maşini ale timpului.
—Cum adică?
—Cu tehnologia noastră pe post de simbiot, putem naviga prin Fântânile Gravitaţionale. De o parte şi de alta a timpului.
—Când aţi descoperit asta?
—Acum câteva ore, se scuză oşteanul !
—Bine, bine! Am să merg şi eu, imediat!
*
... Capul mă durea foarte tare. Îmi zbura de pe firmament — cum obişnuiam să spun. Pas cu pas, simţurile căpătară contur. Mă aflam într-o cameră semiobscură. Locaţie: necunoscută! De puţin timp reuşisem să deschid ochii şi să-mi mişc capul. Ciudat! Nu simţeam durere în braţe, deşi erau tăiate din coate şi împănate cu mănunchiuri de fire care intrau prin rănile sângerânde. Picioarele dezvelite, mânjite cu un soi de nămol negru, erau înţesate cu sonde electrice. Primele ecouri se dezvăluiră în frânturi, apoi interjecţii: un soi de limbă ciudată, presărată cu apocope care metamorfozau finalurile într-un mod hilar. Pe măsură ce sursele sonice se apropiau de mine, am început să înţeleg limba.
— ... Domnule comandant! Am activat convertorul universal! aminti creatura ridicând braţul. Ar trebui să înţeleagă ce vorbim !
Cel amintit drept căpetenie se apropie. Statura impunătoare acoperi întreaga panoramă.
—Înţelegi?
Am înclinat capul.
—Înţeleg! Unde mă aflu?
—Pe Distrugătorul Cone’t ! Prizonier al jusmandienilor!
—Trebuie să ajung pe Axxis, am murmurat.
—De unde ştie de Axxis? tună conducătorul întorcându-şi impresionanta statură. Cine s-a jucat?
—Fiul dumneavoastră, Alih! A descărcat un joc, apoi a folosit creatura transformând-o într-o maşină de luptă.
—Alih! Ieşi din ascunzătoare!
Adolescentul se pitise după un container, ruşinat că nu a putut să-şi stăpânească pornirile. Bătrânul Chast Mahur se gândi la altceva:
—Când vom intra într-o Fântână Gravitaţională va trebui să folosim întrega capacitate a creaturii!
—Desigur, încuviinţă oşteanul.
—Atunci va avea dureri îngrozitoare! Nu ştim dacă va supravieţui!
—Mai sunt încă trei! În caz ...
—Nu ne permitem riscul!
—Ce vreţi să spuneţi?
—Cât timp vom fi acolo, Alih îl va duce în... joc. Nu va simţi durerea!
—Este strategie bună, rosti luptătorul.
—Vom cupla raza de antimaterie şi vom deschide un vortex, murmură comandantul. Nutrufienii se vor cutremura!
*
Întuneric! Linişte... Simt mâinile apăsate de greutatea corpului. Sunt întins, cu faţa lipită de un sol compus din granule de mărimea bobului de orez, lipsit de repere fizice, fără cuantificare temporală. Eşuat într-un loc unde am mai fost: Axxis. Un deja-vu năucitor. O întreagă tâmpenie care mă determină să cred că sunt într-o realitate indusă. Mă ridic iute şi încep să alerg. Cunosc locurile! Ajung la câţiva metri de albia râului şi mă opresc. Încep să-mi plimb mâinile prin iarba verde, ascult susurul apei şi ştiu: mai devreme sau mai târziu va trebui să-mi potolesc setea. Şi singura sursă de apă este acest râu. Poate mai sunt şi altele, dar pentru a le afla trebuie să părăsesc pajiştea unde mă simt în siguranţă. Pe creste începe pădurea şi creaturile sunt acolo... Mă aşteaptă!
...Oare totul se întâmplă aievea?

Comentarii