Te văd lângă lună ( înainte ca dimineața să existe)
Te văd lângă lună,
unde inima mea își schimbă sângele în stele,
iar îngerii învață lumina de la tine.
Acolo, timpul își scoate ceasurile din inimă
și le îngroapă în iarba dintre pașii tăi,
să nu mai existe nicio clipă
în care să nu te iubesc.
Pentru mine,
tu ești fântâna din care cerul își bea albastrul,
iar eu sunt setea rămasă pe buzele norilor.
Mi-aș atârna inima
de coarnele dimineții
și ea s-ar întoarce un cerb de lumină,
alergând prin sângele meu
după mirosul mâinilor tale.
Tu nu ești femeie.
Ești alfabetul din care Dumnezeu
și-a scris prima emoție.
Ești pâinea caldă a universului,
din care îngerii rup câte o dimineață.
Eu sunt doar un copac
care și-a ascuns toate păsările în piept,
de teamă că zborul lor
te-ar putea răni cu prea multă frumusețe.
Te iubesc.
Cu tine,
am învățat că iubirea are chip.