Când îmi strigi numele ( Psalm pentru o flacără)
Sunt un vers rătăcit,
o pasăre exilată din înalturi -
cu aripile pline de amurg
și alfabetul în respirația ta.
Ard până la cenușă,
pentru singura flacără
ascunsă în lemnul unei viori,
unde tăcerea își îngroapă
ultimul acord ca pe o rugăciune.
Timpul rămâne desculț,
ca un copil rămas în genunchi
în fața întâiului miracol,
iar secundele își leapădă ceasurile
ca niște regi învinși, când îmi strigi numele.
Atunci, întunericul își desface pleoapele,
iar stelele coboară să bea apă
din palmele pământului.
Dacă aș fi o rană,
tu ai fi mâna luminii,
degetele zorilor care mă învață
să înfloresc din propria cenușă,
precum trandafirii crescuți
pe mormintele sfinților.
Când îmi strigi numele,
universul își oprește respirația
într-o singură bătaie de inimă,
ca și cum Dumnezeu însuși
ar asculta cum se naște lumina
dintr-un singur cuvânt.