Când semințele devin cer ( anotimpuri în interiorul ființei)
Iubirea nu face zgomot,
doar așază mugurii sufletului
ca pe niște felinare de sevă
la marginea unei primăveri nevăzute.
Nu bate în porți,
nu ridică steaguri pe cetățile inimii,
intră precum lumina într-un pahar cu apă,
schimbându-i tăcerea în oglindă.
Coase răni cu fire de lună,
îmblânzește cenușa gândurilor
și lasă în urma pașilor
ierburi care învață din nou să înflorească.
Iubirea este o pasăre fără umbră,
cuibărindu-se sub coaste,
unde își clocește ouăle de aur
ale speranțelor nerostite.
Mută anotimpuri întregi
dintr-o privire într-alta,
ca un râu care își schimbă albia
fără să tulbure pietrele.
În preajma ei, timpul devine grădinar,
iar orele își leapădă scoarța uscată,
încolțind în cercuri verzi
pe trunchiul zilelor.
Iubirea nu strigă.
Aprinde în adâncuri constelații de rădăcini,
iar sufletul, odinioară pământ nelocuit,
se trezește pădure.
Și atunci înțeleg:
cele mai puternice furtuni
nu sunt cele care frâng copacii,
ci cele care transformă semințele
în cer.