Geografia rănii (Declarație de iubire pentru femeia care m-a învățat să nu mai fug de lumină)
Am fost
un suflet fără piele
umblând pe lună plină
cu umbra întoarsă
către plecările
care-mi locuiau oasele.
Eram o casă arsă pe dinăuntru,
cu ferestrele pline de ierni,
un alfabet stricat
în care dragostea se scria
doar cu litere lipsă.
Îmi purtam inima
ca pe un animal rănit —
mușca pe oricine se apropia,
de teamă
să nu fie abandonată din nou.
... și apoi ai apărut tu.
Fără să spargi nimic,
fără promisiuni mari,
fără zgomot.
Ai intrat în mine
cum intră dimineața într-o cameră uitată:
încet,
aproape rușinată de frumusețea ei.
N-ai încercat să-mi vindeci furtunile.
Doar ai stat lângă ele
știind
că și fulgerul obosește uneori.
Mi-ai atins tăcerile
ca pe niște animale speriate,
și, pentru prima dată,
n-am mai simțit nevoia
să mă ascund în propriile ruine.
Cu tine,
durerea n-a dispărut —
dar și-a schimbat numele.
A devenit pământ fertil.
Din coastele mele au început să crească
lucruri imposibile:
primăveri mici,
gesturi simple
care seamănă izbitor cu eternitatea.
Știi ce ciudat e
să întâlnești un om
și să simți că Dumnezeu
repară întunericul?
Acum, când merg pe lună plină,
umbra mea nu mai privește către abis.
Se uită către tine
ca o mare obosită
care, după atâtea furtuni,
a găsit în sfârșit
țărmul pe care nu vrea
să-l mai părăsească.
Și dacă există un adevăr
mai mare decât toate rănile mele,
atunci acesta e:
că te iubesc
nu ca pe o salvare —
salvările sunt fragile —
ci ca pe singurul loc
în care sufletul meu,
după atâta rătăcire,
nu mai simte nevoia
să poarte armură.