Ferestre spre tine ( felul în care rămâne lumina)
Cum să sting din dorul tău
când în mine
încă locuiește casa
cu ferestrele deschise spre tine.
Iar vântul,
ca un mesager obosit —
îți poartă numele
printre lucrurile rămase nespuse,
ca un ecou ascuns în lemnul casei.
Poate nici nu trebuie înțeles,
nu vreau să sting nimic.
Te port
cum poartă râul umbra cerului
fără să întrebe,
fără să se împotrivească.
Ești locul acela din mine
care n-a trebuit deschis niciodată -
te aștepta deja.
Și-am să rămân,
cu mâinile pline de liniște,
aproape de tine,
iubindu-te simplu,
cum vine lumina —
fără să ceară voie dimineții,
fără să știe alt drum
decât acela
care face întunericul
mai puțin singur.