Tăcerea care înflorește (despre felul în care dorul învață alfabetul luminii)
Buzele tale pot visa
în orice limbă își doresc,
ca niște păsări care schimbă cerul
fără să întrebe vântul dacă au voie.
Cresc pe marginea cuvintelor
trandafiri fără nume,
iar tăcerea —
această mare cu genunchii obosiți —
se așază între noi
ca o regină dezbrăcată de coroane.
Buzele tale știu alfabetul apelor:
cum să spună „rămâi”
fără să sfâșie aerul,
cum să transforme absența
într-o ființă blândă
culcată în întunericul inimii.
Uneori, când lumea se înclină
îți aud respirația
printre paharele lăsate pe masă.
Și inima,
asemenea unei catedrale scufundate —
plină de clopote mute
și rugăciuni făcute din sare,
cântă cu pleoapele închise.
Iar buzele tale —
ah, buzele tale —
pot visa în orice limbă își doresc,
pentru că dorul
n-a avut niciodată nevoie de traducere.