Sub același albastru ( despre dragoste și răbdare)
Ți-am învățat tăcerile,
felul tău blând de a strânge lumină -
cum râzi fără teamă de lume
și mă vindeci doar existând.
Voi rămâne —
pasăre cu inima întoarsă spre tine
sub același albastru stingher.
Ca o mare care își poartă furtuna
în buzunarele lunii,
îți voi locui absențele
ca iarba ce învață răbdarea pietrei.
Tu —
o fereastră aprinsă
în casa obosită a nopții,
o limbă de foc crescută
în zăpada lucrurilor nespuse.
Te iubesc
cum ploaia iubește pământul:
căzând fără să întrebe
dacă va fi primită.
Iar dorul —
animal blând cu coaste de lumină —
îmi doarme în piept
și se trezește ori de câte ori
vântul îți rostește numele
printre arborii serii.
Vom fi -
două continente de suflet
despărțite de ape cuminți,
iar cerul — mare tâmplar de tăceri —
ne va bate inimile
în aceeași barcă de aer.
Chiar dacă timpul
își va schimba pielea
ca un șarpe bătrân al anotimpurilor,
eu voi rămâne
umbra care învață lumina ta pe de rost,
port ascuns pentru toate furtunile tale,
sub același albastru,
unde iubirea noastră
își agață stelele
ca niște felinare uitate de Dumnezeu.