Te aleg (teoria căderii)
Am fost o planetă rătăcită
într-o hartă fără margini,
cu oceane mute și continente de dor.
Gravitația mea nu știa să țină—
era o rană rotundă
care pierdea tot ce atingea,
și totuși, pe tine am vrut să te păstrez.
Te-am ținut în jurul meu
ca pe un adevăr pe care nu-l pot rosti,
satelit fragil, cu piele de lumină,
aproape, dar niciodată al meu.
Între noi, vidul nu era gol.
Devenise dens, apăsător, viu—
o materie invizibilă
care îmi strângea timpul în cercuri.
Îți simțeam trecerea
ca pe o mângâiere refuzată,
ca pe o palmă întinsă
care nu ajunge niciodată la mine.
Am încercat să te chem—
cu erupții, cu praf de stele, cu furtuni,
dar universul, precis ca o sentință,
nu negociază cu dorul.
Atunci am ales să greșesc.
Să rup ordinea.
Să sparg legile ca pe niște oglinzi vechi
și să mă rearanjez din durere—
pentru tine.
Mi-am mutat axa,
mi-am frânt echilibrul,
am zguduit tăcerea până a avut voce—
doar-doar traiectoria mea te-ar atinge.
Și pentru o clipă—
o singură clipă care nu aparține timpului—
ne-am apropiat.
Atât de aproape
încât ți-am simțit lumina ca pe o respirație,
iar întunericul dintre noi
a învățat să fie cald.
Nu a fost o atingere—
a fost o ardere a distanței,
un paradox care ne-a ținut vii
și a rescris legile lumii.
Atunci am știut.
Nu din apropiere,
nu din miracol—
ci din tine:
te iubesc.
Gravitația s-a făcut lumină,
iar clipa—eternitate.
Nu te mai rotesc.
Nu te mai explic.
Nu te mai reduc la distanță.
Te aleg pe tine—
nu ideea ta,
nu absența ta,
nu imposibilul dintre noi.
Și dacă asta înseamnă căderea mea,
atunci cad în tine—
fără legi,
fără întoarcere,
fără rest.