La capătul dreptei ( Despre sete, drum și lumina Paștelui)
Sunt aproape de infinit -
un punct care se visează
dreaptă.
La capătul ei,
un pahar cu apă
începută de Iisus.
Din el se ridică
abur blând,
mirosind a începuturi
și a mâini obosite
de minuni.
Drumul meu se întinde
subțire,
ca o rană de lumină
pe fruntea timpului.
Beau încet
și sorb o amintire,
din gura timpului.
Apa cade ca o ploaie,
lovind pereții sufletului
cu sunet de clopot înecat.
Din pahar scapă
un singur sunet
subțire
ca firul de iarbă
care sparge pământul.
Beau ultima picătură
și paharul devine gol
ca un mormânt.
Atunci înțeleg:
punctul nu era singur,
dreapta nu ducea nicăieri.
Iar infinitul curge
prin lumina Paștelui
ca o apă care nu se varsă
niciodată
din pahar.
Plec mai departe,
cu buzele ude.