Liniștea are pași (Pentru cei rămași)
Încă am rămas aici
după ce am închis pământul
peste cei
în jurul cărora stăteam
la aceeași lumină.
Mă rog Ție, Doamne,
ca unui drum fără întoarcere,
ca unei depărtări
care nu obosește niciodată.
Strânge-mi lacrimile
și ascunde-le
în cerul
unde se păstrează tot.
În palmele mele stăruie
mirosul crud
al pământului răscolit.
L-am simțit căzând
ca o ultimă tăcere.
Iar numele lor
se așază în mine
cu greutatea unor pietre vechi,
ridicate dintr-o ruină.
Acum doar vântul trece
prin încăperi nevăzute
și mișcă ușor
ușile amintirii.
Uneori îmi pare
că liniștea are pași.
Spune-mi, Doamne,
dacă tăcerea Ta
este răspunsul
pentru cei rămași.
Sau poate,
este adâncul în care
se adună toate vocile
pe care nu le mai putem auzi.
Poate că acolo
iubirea învață să respire
prin rădăcinile ierbii,
prin ploaia care cade
fără să întrebe pe nimeni.
Iar când vântul trece
peste locul unde i-am lăsat,
simt uneori
o atingere ușoară
pe umărul sufletului meu.
Și atunci înțeleg,
cu o teamă liniștită,
că nu i-am pierdut cu totul.
Ei trăiesc
în spațiul dintre două bătăi ale inimii,
în lumina slabă
care nu părăsește niciodată
casa amintirii.
Iar Tu, Doamne,
poate că nu taci.
Doar vorbești
într-o limbă
pe care durerea noastră
nu a învățat-o încă.
Pentru tatăl meu și bunicii mei -
cei care merg acum prin liniște.