Nu sunt robot (Dovada e haosul din mine)
... am atâtea amintiri
despre veri
cu cireșe
la urechi.
Nu sunt robot.
Nu pornesc la ora fixă
și nu-mi pot salva sufletul
într-un fișier de rezervă.
Mă trezesc greu,
cu visele încă lipite de pleoape
cu gânduri care nu respectă
nicio ordine logică.
În orașul acesta luminat din buzunare
oamenii merg repede,
ca niște programe rulate în fundal,
cu privirile trecute pe vibrații
și inimile puse pe silențios.
Ni se cere exactitate
și tăcere.
Dar eu greșesc,
ca o inimă care bate
mai tare decât ar trebui.
Uneori mă opresc în mijlocul zilei
și nu știu de ce mă doare
o amintire veche,
ca o fotografie arsă pe margini.
Nicio mașină nu ar înțelege asta:
atâtea doruri rătăcite,
atâtea întrebări fără răspuns.
Eu uit parole,
dar țin minte mirosul ploii
dintr-o vară care nu mai există.
Eu nu optimizez nimic:
lacrimile,
tăcerile,
felul în care iubesc.
Și poate că într-o zi
lumea va deveni perfectă,
precisă,
calculată până la ultimul gest.
Dar chiar și atunci
va rămâne undeva
o inimă care bate fără motiv,
un vis care nu poate fi arhivat.
Acela voi fi eu,
spunând încă,
încăpățânat:
Nu sunt robot.
Încă nu.