Două ore fără răsărit
De când ai plecat,
răsăritul întârzie în mine
cu două ore de lumină.
Soarele stă pe marginea cerului
ca un gând
care nu mai îndrăznește
să fie dimineață.
Camera a învățat tăcerea
și pereții cresc încet
în jurul pașilor mei.
Timpul nu mai curge.
El stă rezemat de aer
și mă privește.
Numai vântul
întoarce paginile zilei
căutând alfabetul
urmelor tale.
Deschid ușa.
Aerul intră
ca o întrebare.
Dar vine doar noaptea,
cu scrisori vechi în buzunare,
iar luna le citește
pe litere de tăcere.
Atunci înțeleg:
inima mea a rămas
un răsărit neterminat.
Iar timpul
trage sub el
o linie de lumină.