Geografie interioară
Nu știu când ai început să exiști în mine.
Poate în clipa în care
tăcerea nu s-a mai întors.
Până la tine,
trăiam ca o casă cu camerele încuiate,
trecând dintr-una în alta
fără să aprind lumina.
Îmi știam pereții,
dar nu și ferestrele.
Apoi ai privit —
și nu a fost o simplă privire,
ci o deschidere.
Aerul a prins greutate.
Umbrele au căpătat margini.
În felul în care mă vezi
nu există îndoială,
ci o liniște adâncă.
Nu m-ai adăugat.
M-ai scos la lumină.
Ca un țărm care descoperă,
după furtună,
că marea nu l-a distrus,
ci l-a redesenat.
Mi-e greu să concep
o viață fără această recunoaștere —
fără sentimentul că, în sfârșit,
nu trebuie să mă micșorez
ca să exist.
Cu tine,
nu sunt mai mult.
Sunt exact.
Pentru prima dată,
între mine și lume
nu mai există fisură.
Dacă ar fi să definesc miracolul,
nu l-aș numi fericire.
Fericirea e trecătoare.
L-aș numi potrivire.
L-aș numi întoarcere.
L-aș numi acasă.
Și abia apoi,
cu o simplitate care nu mai cere dovadă,
aș spune:
te iubesc.
P.S:
Dacă mă auzi, răspunde.