O zi cu Iisus
Dimineața m-a prins pe drum, cu praful încă rece sub tălpi și cu lumina abia învățând să cadă drept. Mă sprijineam în toiag, de fiecare dată când greutatea trupului se muta pe piciorul stâng. Durerea se ridicase în șold și junghiul din coloană părea mai ascuțit ca niciodată. Respiram greu, cu pieptul strâns, ca și cum aerul ar fi fost mai greu de dus în plămâni. Eram adâncit în gânduri și făceam scenarii despre ziua care abia începuse.
După dealul cu fruntea teșită, cărarea începu să se deschidă. Dacă calculasem bine, trebuia să ajung în Ierihon spre orele amiezii. Auzeam zornăitul discret al denarilor din punga legată de cingătoare și-mi imaginam cele două cămile pe care voiam să le cumpăr. Mai fusesem de câteva ori în orașul de negustori, însă de când cu accidentul, am evitat drumurile istovitoare. Trosnetul lemnului rupt și nechezatul cailor speriați, m-au urmărit de atunci în fiecare zi, fără excepție. Nopțile, pline de coșmaruri, m-au îmbătrânit cu mult înainte ca vremea să-și spună cuvântul.
În dimineața aceea – fix acum șase ani, caleașca s-a răsturnat pe neașteptate și într-o clipă, viața mi-a fost împărțită în două. Pe băiat și soție i-am pierdut sub roțile acelea grele, în timp ce eu am rămas neputincios între fiare și țipătul meu, cu piciorul stâng zdrobit și inima sfărmată.
De atunci fiecare drum este o încercare. Toiagul nu-mi sprijină doar trupul, ci și amintirile. Când greutatea cade pe piciorul stâng, simt nu doar junghiul din șold, ci și golul din casă, liniștea apăsătoare care m-a întâmpinat în seara când m-am întors singur.
Așadar, mă îndreptam spre Ierihon, impunându-mi să rămân cu gândul la târg și la cele două cămile. Îmi făcusem socoteala: dacă le-aș fi cumpărat la vremea potrivită, poate că aș fi avut din nou un rost. Acum însă, în această perioadă a anului, erau scumpe. Dar nu-mi păsa. Munca era singurul lucru care îmi mai ținea mintea ocupată. Când pierzi totul, cauți cu disperare ceva de care să te agăți.
Trecuseră deja câteva ore de când plecasem de acasă. Vântul se înfiripase puțin și ridica praful în rotocoale mici, ca niște duhuri neliniștite, rătăcite fără odihnă. După oaza Palmierilor de curmale, drumul s-a lărgit îndeajuns cât să poată trece două căruțe, una pe lângă cealaltă. La câțiva zeci de metri de ultimul arbore, în deschiderea câmpului, am descoperit o ceată de oameni. La început n-am înțeles ce făceau acolo. Se mișcau grăbiți și vorbeau toți deodată, transformând liniștea într-un mușuroi neliniștit de glasuri. M-am oprit o clipă, sprijinindu-mă mai apăsat în toiag. De departe, zarva părea fără sens, un amestec de strigăte, chemări și întrebări aruncate în vânt. Apoi, pe măsură ce m-am apropiat, am început să disting fețe arse de soare, mâini crăpate de muncă, femei cu prunci la piept și bărbați încinși cu funii groase, semn că-și lăsaseră lucrul neterminat. Unii priveau spre centrul mulțimii cu ochi mari, alții își făceau loc cu coatele, hotărâți să nu piardă nimic.
Am zărit atunci un cerc liber, ca o insulă de tăcere în mijlocul zgomotului. În acel spațiu stătea un bărbat. Nu era îmbrăcat diferit de ceilalți. Tunica lui simplă cădea drept, iar praful drumului îi acoperea tivul la fel ca pe al meu. Nu știu ce m-a făcut să înaintez. Poate curiozitatea, poate dorința de a-mi smulge gândurile din trecut, sau poate oboseala de a fi singur cu durerea mea.
- Este Învățătorul, a șoptit un bătrân de lângă mine, fără să-și ia ochii de la el. Iisus din Nazaret.
Numele mi-a trecut prin minte ca o adiere caldă. Îl mai auzisem rostit. Unii spuneau că vindecă, alții că tulbură rânduiala. Am întâlnit și oameni care ziceau că este un simplu tâmplar. Eu nu căutam varianta adevărată. Voiam să cumpăr cămilele și să mă întorc acasă, înainte de apus.
Dar picioarele mele nu s-au supus socotelilor. Am făcut câțiva pași, oprindu-mă lângă un grup de bărbați care ridicaseră mâinile către cer și începuseră să cânte un psalm vechi despre fiul Domnului. Aveau glasuri aspre, muncite de vânt și praf. Nu era o cântare meșteșugită, ci una care venea din piept, frântă pe alocuri, dar încărcată de o credință care ținea loc de armonie. Cuvintele pluteau peste capetele noastre ca un legământ rostit de veacuri. Am continuat să merg, folosind toiagul să-mi croiesc cărare, iar sunetul psalmului s-a estompat în spatele meu. În față, cercul de oameni se deschidea din nou. Atunci am ajuns în fața Lui. Și în clipa aceea a ridicat privirea. Mai întâi și-a încheiat fraza pe care o rostea către cei din jur, apoi, ca și cum ar fi știut exact unde mă aflu, ochii Lui s-au înălțat și s-au oprit asupra mea.
Privirea aceea m-a țintuit.
Chipul Lui nu avea strălucirea pe care o atribuim regilor. Pielea îi era arsă de soare, de un brun cald, cu umbre mai închise pe pomeți. Se vedea că umblase mult sub cerul deschis. Fruntea îi era lată, traversată de linii fine, nu de încruntare, ci de gând adânc și de atenție continuă față de cei din jur.
Părul îi cădea aproape de umeri, în șuvițe ușor ondulate și întunecate, prinse ici-colo de fire mai deschise, arse de lumină. Era purtat firesc, ca al unui om pentru care drumurile sunt mai importante decât oglinzile. Barba, plină dar îngrijită fără pretenție, îi încadra gura și îi accentua liniștea trăsăturilor.
Iar ochii...
Ochii nu puteau fi comparați cu nimic din ce văzusem. Nu pentru culoare – deși aveau o adâncime care părea să înghită lumina și să o redea mai blândă – ci pentru felul în care priveau. Nu treceau peste tine, nu te măsurau și nu te judecau. Se așezau deasupra ta cu o deplină prezență, ca și cum în acel moment nu ar fi existat nimeni altcineva pe pământ.
Când m-a privit, am avut senzația stranie că toate zgomotele se retrag. Murmurul mulțimii, foșnetul palmierilor, pașii neliniștiți – toate s-au îndepărtat, ca valurile care se sparg de țărm și apoi se retrag.
În ochii Lui nu era deloc asprime, dar nici slăbiciune. Era o putere liniștită, stăpânită, care nu avea nevoie să se impună. Părea că vede dincolo de hainele mele prăfuite, de cicatricea de pe picior, de anii care mă apăsau.
Gura Lui, ușor arcuită, păstra urma unei blândeți care nu era naivitate. Colțurile buzelor aveau acea fină oboseală, ca a omului care a ascultat prea multe plângeri, însă nu s-a îndepărtat de niciuna.
Tunica pe care o purta era simplă, țesută din pânză groasă, de culoarea nisipului deschis. Peste umeri îi cădea o mantie ușoară, prinsă lejer – semn că era gata oricând să pornească din nou la drum.
I-am observat mâinile abia când le-a ridicat ușor, ca să facă semn mulțimii să se liniștească. Nu erau mâini de scrib sau negustor. Aveau asprimea muncii, tendoane vizibile, degete puternice, cu unghii scurte. În ele se vedea obișnuința de a lucra lemnul, de a atinge lucruri grele, de a sprijini trupuri căzute. Totuși, când s-au oprit pentru o clipă în aer, am descoperit o delicatețe neașteptată, ca și cum ar fi putut frânge o ramură, dar ar fi ales întotdeauna să o mângâie.
Statura Lui nu era impunătoare prin înălțime, ci prin verticalitate. Stătea drept, dar nu încordat. Când ochii noștri s-au întâlnit, am simțit că sunt citit ca un pergament desfășurat încet, cu respect pentru fiecare rând. Rușinea mea, mânia mea, nopțile pline de coșmaruri – toate Îi erau cunoscute.
- Ai venit, a spus.
Nu „Cine ești?”, sau „Ce vrei?” Doar constatarea simplă că pașii mei fuseseră parte dintr-un drum pe care El îl știa deja. Am îndrăznit să mă apropii și mulțimea s-a dat la o parte, deschizându-mi cărarea. M-am oprit la câțiva pași, privindu-i chipul luminat de blândețe. Mi-a rostit numele, apăsând pe fiecare silabă și liniștea s-a așternut, ca și cum lumea întreagă ar fi făcut un pas înapoi pentru a lăsa loc acestei clipe. Îl știa și asta m-a uimit peste măsură. Spus de El, nu era doar un sunet. Era o aducere-aminte. Pentru prima oară fusese rostit așa cum a fost gândit de la începutul lumii.
A făcut un pas spre mine, iar pământul sub sandalele Lui nu a scos nici cel mai mic sunet.
- Eliab-ben Natal, a spus din nou, mai încet.
În clipa când a rostit pentru a doua oară numele meu, am simțit o forță blândă pătrunzându-mi în trup. Era o căldură liniștitoare care se răspândea fără grabă prin fiecare parte a ființei mele.
A trecut prin brațe, prin oasele obosite de drum și s-a oprit în piciorul meu beteag. Pentru o clipă, durerea a dispărut. Apoi căldura aceea s-a ridicat brusc, iar inima mi s-a strâns ca și cum ar fi recunoscut ceva ce mintea mea încă nu putea înțelege.
Am ridicat privirea.
Ochii Lui nu aveau nimic din asprimea judecătorilor pe care îi cunoscusem.
- Nu te teme, a spus.
A mai făcut câțiva pași. A întins mâna și mi-a atins umărul. Fiorul a coborât până în talpă și, pentru prima dată după accident, am simțit pământul sub ambele picioare la fel.
Am făcut un pas și încă unul, fără să mă sprijin în toiag. Pământul era tare sub tălpi, iar fiecare mișcare era o redescoperire a propriului trup. Piciorul care până atunci fusese povară și durere se mișca fără șovăire.
L-am privit pe Iisus cu lacrimi în ochi.
Nu a spus nimic despre minune. Nu a ridicat mâinile spre cer și nu a invocat pe nimeni. Doar m-a atins pe umăr, ca un frate care îți spune că drumul nu s-a terminat.
În scurt timp a pornit încet către Ierihon, iar eu L-am urmat. A așteptat să ajung în dreptul Lui, apoi, mi-a zâmbit blând.
- Ești un om bun, Eliab, fiu al lui Natal, mi-a spus. Tatăl Ceresc te iubește. Credința ta îți face cinste.
Mi-a privit cruciulița din lemn agățată la gât. Prinsă de o sfoară înnodată în câteva locuri, își croise drum prin tunică și acum se legăna în voie. Am vrut să-i răspund, însă eram atât de marcat de ceea ce trăiam în acele clipe, că nu am reușit. În spatele nostru, mulțimea a început să se pună în mișcare. Un murmur trecea printre oameni, ca foșnetul ierbii înaintea vântului.
,,Minune, minune”, se auzea din piepturile lor.
Am întors privirea și atunci mi-am dat seama că alături de Iisus erau și cei doisprezece Apostoli despre care auzisem atâtea povești. Mergeau în spatele nostru și ceea ce m-a uimit peste măsură era lumina vie care răzbătea din ochii lor. Nu aveau arme și nici haine scumpe. Nu-L apărau pe Învățător, doar Îl urmau.
Au început să cânte, iar glasurile lor se ridicau spre cer, împrăștiind o stare de bine dincolo de orice explicație. Psalmii curgeau peste drum, peste pietre, peste pașii noștri. Unii oameni plângeau fără să știe de ce. Alții repetau cuvintele, de parcă le-ar fi știut din copilărie.
Eu mergem în tăcere.
Fiecare pas era o minune nouă.
Drumul cobora printre stânci roșcate și smochini sălbateci. Soarele urcase pe cer, iar lumina lui făcea praful drumului să pară aur.
*
Când zidurile Ierihonului au apărut în depărtare, mulțimea a început să se îngroașe. Negustori, copii, oameni grăbiți, cămile încărcate cu saci de grâu și mirodenii. Ne apropiam de un oraș care trăia ca un stup.
Mi-am amintit de gândul meu din dimineața aceea. Venisem să cumpăr două cămile. Cu ele aș fi putut face negoț pe drumul dintre Ierusalim și Damasc. Însă planurile mele păreau acum mici, ca niște unelte ruginite.
Am intrat în piață, imediat ce am trecut pe sub arcada din piatră, deasupra căreia patrulau ostași ai Legiunii romane. Porțile erau deschise și priponite, semn că în Ierihon negoțul înflorea. Strigătele negustorilor se loveau unele de altele, iar eu am rămas în apropierea unui stand ghiftuit cu grâne, foarte aproape de intrare. Când mi-am dat seama că dispariția durerii din picior mă făcea să țin toiagul sub braț, mi-am amintit de Iisus. L-am căutat cu privirea printre oameni și lighioane, prin furnicarul din jur, însă nu L-am văzut. Dispăruse în măruntaiele târgului.
Am pornit domol către țarcurile cu animale, atent la oamenii din jur. Zgomotul negustorilor se topea treptat, pe măsură ce înaintam pe străzile care despărțeau zonele de comerț. În scurt timp, mugetul boilor și mormăitul adânc al cămilelor au început să se audă tot mai tare. Aerul mirosea a praf cald, piele și fân uscat. După un colț încadrat de ziduri groase și santinele romane, drumul pietruit se încheia brusc și primul țarc cu cămile, mărginit de pari groși de lemn, m-a făcut să mă opresc. Animalele stăteau îngenunchiate în nisip, legate cu funii, clătinându-și capetele lungi și mestecând încet. Un negustor bătrân, cu barba rară și albă, stătea pe un scaun și număra niște monede.
- Cauți animale bune? m-a întrebat fără să ridice privirea. Am cămile tinere și puternice. Drum lung pot duce.
M-am apropiat și le-am privit. Două dintre ele erau mari și cu picioare lungi – exact ce venisem să caut. Pentru o clipă m-am văzut deja pe drumul spre Damasc, cu saci de mirodenii atârnați de șei și cu denarii câștigați zornăind în pungă. Peste toate, minunea pe care Iisus o înfăptuise asupra mea îmi aducea o stare de euforie pe care nu o mai cunoscusem vreodată. Mi-am amintit de vorbele Apostolilor care se adresau Lui, spunându-i Fiul Domnului și am ridicat ochii către cer, cercetând albastrul zărilor. Pentru întâia dată de la accident, mă simțeam viu.
Și aș fi zăbovit mult în lumea aceea minunată în care alunecasem, dacă nu aș fi auzit plânsul acela mic și stins, aproape acoperit de zgomotul animalelor. Lângă unul din stâlpii țarcului, în umbra unui adăpost de pânză, stătea o femeie tânără. Hainele ei erau simple și prăfuite, iar mâinile îi erau legate cu o funie subțire. În brațe ținea un copil mic, care plângea cu fața ascunsă în pieptul ei.
- Cine sunt? am întrebat.
Negustorul a ascuns monedele în buzunar, apoi a ridicat în sfârșit ochii.
- Sclavă, a spus scurt, strâmbând din nas. Am cumpărat-o azi dimineață, cu băiat cu tot.
Am rămas tăcut.
Copilul s-a liniștit pentru o clipă, apoi s-a întors și m-a privit. Avea ochii mari și negri, iar obrazul îi era murdar de lacrimi și praf.
Am simțit bastonul din lemn, alunecând ușor de sub braț și i-am privit mânerul de argint – singurul lucru de preț pe care îl purtasem cu mine de la accident.
Negustorul s-a ridicat greoi, apoi a bătut cu palma în gardul de lemn.
- Ei? Cămilele nu se vor cumpăra singure.
Am desfăcut punga de la brâu și am turnat monedele în palma lui. Le-a cântărit în mână, apoi m-a privit în ochi.
- Nu ajunge pentru două cămile.
- Nu pentru cămile, am spus.
Am pus și bastonul lângă monede. Argintul mânerului a strălucit pentru o clipă în soarele după amiezii. Am jucat totul pe o carte, fără să mă gândesc prea mult.
Precupețul a ridicat sprâncenele, a privit femeia și băiatul, apoi s-a întors spre mine.
- Pentru sclavă și copil?
Am dat din cap.
Bătrânul a râs scurt, rotind mâna de câteva ori.
- E a ta atunci. Împreună cu țâncul plângăcios.
Imediat ce negustorul a tăiat funia, femeia a ridicat copilul și s-a apropiat de mine. Mi-a întins băiatul printre scânduri, apoi a ieșit și ea din țarc.
- Ce vei face cu ei? m-a iscodit bătrânul.
- Am să-i eliberez, am răspuns.
*
Am ajuns în piața de cereale când soarele se grăbea spre asfințit. Pe drum am ținut băiatul în brațe și femeia tânără a mers în spatele meu, fără să îndrăznească să pășească în rând cu mine. I-am respectat modul ei de a-mi mulțumi. Abia când am sosit aproape de arcada din piatră, m-am oprit și am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns blând, ridicând privirea spre copilul care adormise la pieptul meu.
- Mă numesc Miriam, iar pe micuț îl cheamă Natal.
- Are același nume ca al tatălui meu, am spus. Când ajungem acasă, am să vă las să plecați.
- Vom rămâne lângă tine, dacă ne îngădui, mi-a mărturisit femeia.
Câteva clipe mai târziu, L-am întâlnit pe Iisus pentru ultima dată. A apărut printre tarabe, iar mulțimea a umplut repede piața. Învățătorul s-a oprit lângă același stand cu grâne, aproape de intrarea în Ierihon și mi-a zâmbit. Și-a întins mâinile și s-a apropiat de noi. A privit băiatul sprijinit de gâtul meu și mi-a vorbit cu aceeași blândețe. Niciodată n-am să uit vorbele Sale.
- Spune-mi, Eliab, ce ai cumpărat astăzi?
- Pe ei, am răspuns.
- Ascultați o pildă, a spus ridicând o mână.
Liniștea s-a întins repede peste piață.
- Un om a găsit două semințe în deșert. Una mare și grea, bună pentru negustorie. Cealaltă mică și fragilă, dar vie. Omul a ales-o pe cea vie și a pus-o în pământ. După ani, din ea a crescut un copac, sub care mulți au găsit umbră.
Iisus s-a uitat la femeie, apoi iar la copil.
- Cămilele poartă poveri pentru o vreme. Un om eliberat poartă lumină o viață întreagă. Astăzi ai cumpărat mai mult decât două cămile, Eliab – fiu al lui Natal. Ai răscumpărat două vieți.
Cuvintele Lui au rămas în aer, ca o binecuvântare tăcută. Atunci am înțeles: uneori, cea mai mare avere nu este ceea ce aduni, ci ceea ce eliberezi. Și pentru prima oară după mulți ani, am simțit că drumul din fața mea era mai ușor decât cel lăsat în urmă.