Semn de carte într-un univers neterminat
De când mă știu,
m-am simțit provizoriu.
Ca și cum cel care respiră acum
ar fi doar un semn de carte
între două pagini
pe care încă nu le-am citit.
Un înlocuitor al meu însumi,
până când adevăratul nume
va avea curajul să mă strige.
N-am găsit răspunsul acasă.
Pereții știu doar ecoul.
Poate că identitatea mea
nu e un loc,
ci o direcție —
printre stele.
Axioma I
Dacă te trezești în mijlocul nopții
și liniștea nu te acuză de nimic,
dacă trupul cade înapoi în somn
ca într-o apă care te primește,
înseamnă că ești împăcat.
Fericirea nu e extaz.
E absența procesului.
Axioma II
Mi-aș dori uneori să știu
cum e să fii mort —
nu tragic,
nu dramatic,
ci pur și simplu oprit,
ca un mecanism
care nu mai simte frecare.
Dacă aș rămâne cu aceeași expresie,
întipărită definitiv,
ar mai durea lipsa ta
în absența mea?
Sau durerea e un privilegiu
strict al celor activi?
Axioma III
Dacă tăcerea apasă mai greu
decât orice cuvânt rostit,
dacă aerul dintre două priviri
devine materie,
înseamnă că încă îți pasă.
Indiferența
nu are greutate.
Ultima axiomă
Dacă încă te doare lipsa cuiva,
dacă noaptea te găsește treaz
și dimineața, în ciuda tuturor probelor,
te întorci în lume,
înseamnă că ești viu.
Viața nu e confort.
E persistență.
Incompletul nu e un defect.
E felul în care universul
refuză punctul final.
E respirația dintre propoziții,
spațiul alb
în care sensul încă se scrie.
Prin tine.
Și încă.