Aproape de cer
... în viața aceasta,
ori în următoarea...
Poate nu-i decât un vis, din care nu mă pot trezi.
Mă uit într-o oglindă bizară, cu suprafață tremurândă și îmi văd chipul strălucind. Când întind mâna, oglinda nu se sparge, se desface. Dincolo de ea, cineva mă privește cu aceeași atenție. Are trăsăturile mele, dar mai puține griji pe frunte și mai multă liniște în umeri. Nu pare mai tânăr, nici mai bătrân. Ajung aproape de el și îi privesc bărbia despicată de o cicatrice. E mai înalt decât mine. Îl întreb dacă acesta este cerul și zâmbește vag, ca și cum întrebarea ar fi pusă de mai multe ori.
- Nu, îmi răspunde aproape șoptit. Este locul unde nu mai cauți explicații.
Abia acum observ că nu are umbră. Sau poate că o are pe a mea. Îmi spune senin că fiecare viață este o repetiție, nu pentru perfecțiune, ci pentru înțelegere.
- Ce se întâmplă după? întreb.
Ridică din umeri și gestul îmi este familiar.
Oglinda începe să tremure din nou. Mă întorc către ea, rotindu-mă pe călcâi. Lumina se adună într-un punct alb, dureros și simt o căldură care înmoaie simțurile. Instinctiv, duc mâna la față și descopăr o vizetă. O cobor cu un gest ferm, apoi deschid ochii.
În față, un astru gigantic aruncă jerbe în spațiu. Flăcările pulsează ca o inimă expusă. Sunt într-o navă spațială și simt greutatea costumului lipit de corp, ca o a doua piele.
Mă desprind de la fereastra panoramică și trec degetele peste panoul de comandă – parcă l-aș fi învățat cu mult înainte să mă nasc. Îmi dau jos casca spațială și inspir aer ozonat, generat de sistemele navei.
Caut instinctiv cicatricea și îmi dau seama că nu o am încă. În spațiu timpul nu mai merge drept; se curbează în jurul lucrurilor importante.
Planeta de sub astronavă este albastră, prin fereastra din podea. Nu este Pământul, dar îl conține. Oceanele și liniile continentelor par repetiții ale unei idei vechi, reluate cu mici variații.
Las nava să înainteze și aud bătăile inimii în ecouri care se opresc în tâmple. Poate nu-i decât un vis din care nu mă pot trezi, îmi repet.
În colțul din dreapta ecranului, este afișată data:
,,duminică, 15 septembrie 2115”
Este ziua mea de naștere. Să fie oare adevărat că mă aflu în viitor, în corpul din viața următoare? Îmi scot mânușile și accesez fișierul cu informații personale. Numele îmi apare fragmentat, ca și cum ar fi fost rescris de mai multe ori. Data nașterii este aceeași și descoperirea mă face să mă opresc din citit. Îmi privesc degetele. Sunt mai lungi și pielea are o nuanță ușor translucidă.
Fișierul continuă să ruleze:
Identitate – confirmată.
Memorie – parțial restaurată.
Misiune – în desfășurare.
Acum înțeleg că nu călătoresc doar prin spațiu, ci și printr-un timp diferit, suprapus peste prezentul din versiunea inițială.
Sub mine, planeta necunoscută își rotește încet emisfera luminată. Nava nu scoate niciun sunet când își schimbă traiectoria. Doar eu simt ajustarea ca o ușoară deplasare a gândurilor. Privesc din nou mâinile și fiecare linie pare o amintire pe care am ales s-o păstrez. Mă întreb câte versiuni ale mele au existat înaintea acesteia și dacă toate au crezut, la rândul lor, că sunt ultima. Îmi dau seama că viitorul nu este o evadare din trecut, ci forma lui cea mai sinceră.
La început nu este un gând, ci o senzație. O presiune blândă în piept, ca o gravitație care nu aparține nimănui. Apoi dorul ajunge la mine organic, ca un impuls nervos transmis printr-un corp comun. Simt copilul înainte să-l pot descrie. Un râs cristalin și o respirație caldă pe gât. Memoria refuză să se stingă.
Apoi vine ea. Soția. Felul în care liniștea avea sens lângă ea, îmi face pielea de găină. Înțeleg că iubirea alter-egoului nu era un atașament, ci un acord tacit de a rămâne uman într-un univers care oferea alternative mai reci.
Mă opun o clipă. Încerc să-mi păstrez conturul, însă gândurile lui devin ale mele. Granița se dizolvă și ne contopim, nu ca să devenim altcineva, ci să recuperăm ceva ce nici viitorul, nici tehnologia nu au putut înlocui.
Înțeleg paradoxul: am traversat spațiul, am schimbat corpul, am rescris identitatea – și totuși, ceea ce mă definește nu a părăsit niciodată punctul de plecare.
Înțelegerea nu apare ca o revelație bruscă. Toate ecourile din mine se așază într-o ordine simplă. Pentru ca versiunea mea din viața următoare să supraviețuiască, trebuie să renunț. Nu prin forță, nu prin fugă. De bunăvoie.
Corpul nu este al meu, îmi dau seama. A fost doar o punte.
Eliberez mâinile de pe consolă. Simt cum prezența mea se retrage ca o predare elegantă. Oglinda cu suprafață tremurândă apare încă o dată și chipul meu se schimbă.
Nu mai este fața adultului care a ales. Devine un chip curat, aproape transparent, peste care se așază liniștea unui înger. Ajung la un cer nou. Nu este un loc, ci o stare. Îi simt din nou – copilul și soția – dar acum fără durere.
Înainte ca totul să se dizolve, înțeleg ultimul adevăr: nu am murit. M-am întors la forma mea cea simplă. Acest cer atât de aproape nu este deasupra – ci în fiecare gest de iubire care a acceptat să lase loc altuia. Apoi, fără sunet, fără urmă, devin suficient de ușor ca să nu mai fie nevoie să exist.
Epilog
Astăzi, când îmi privesc mâinile, am impresia că sunt mai mici decât ar trebui. Că au cunoscut cândva o altă formă, una pe care nu o mai pot descrie. Pentru o clipă, lumina se oprește deasupra lor cu o ușoară întârziere. Apoi senzația dispare și rămâne doar un gol discret, ca un spațiu alb între două paragrafe ale aceleiași vieți.
Când închid ochii, aud un râs cristalin și frânturi de cuvinte. Cineva mă strigă:
- Tata, tata! Sunt aici!
Știu că sunt singur în cameră. Și știu că sunt singur în această viață. Dar gândul că în următoarea nu voi mai fi, mă încălzește mai mult decât orice certitudine.
Timpul curge diferit acum. Nu mai are margini precise. Zilele se suprapun ca niște foi subțiri de hârtie pe care memoria le atinge fără să le răsfoiască. Simt că nu dispar complet. Că sunt doar aproape de cer – cât să privesc de sus la ce am iubit. Și sunt suficient de aproape cât să știu că viața continuă, în lumină, dincolo de mine. Moartea nu este un sfârșit; este doar o trecere spre o altă viață, pe care o aștept mai mult decât vă închipuiți.