Alunecătorul
Un singur medic – pe când eram internat la un spital de psihiatrie, a avut inspirația să găsească o denumire tulburării de care sufeream. Printr-un noroc greu de explicat, am fost tras la sorți pentru un studiu, pe care bunul doctor Shappard urma să-l facă asupra unui pacient din aripa Specială. Investigația a durat aproape o săptămână și, credeți-mă, a fost singura dată când am simțit că un cadru medical mă lua în serios.
De fiecare dată când îi povesteam despre călătoriile mele, Shappard se mulțumea să țină reportofonul pornit și să închidă ochii minute întregi, zâmbind discret în colțul gurii. Alteori, în momentele cele mai neașteptate, îi deschidea brusc și mă privea insistent, de parcă ar fi căutat pe chipul meu urme de nesiguranță.
În ziua încheierii evaluării, cu simptome clare de alunecare, i-am spus pe șleau.
- Domnule doctor, am început timid. Sunt în al cincilea univers după calculele mele. Sunteți primul care a avut norocul să mă asculte. În celelalte trei nici nu m-ați băgat în seamă.
Am făcut o pauză lungă, am inspirat și expirat de câteva ori, apoi l-am privit: sprincenele îi erau împreunate, iar ochii – doi cărbuni încinși.
- Parcă spuneai că ai mai fost în patru, în afara acestuia, mi-a răspuns într-un târziu.
- E adevărat, am bâiguit încurcat. În primul, cel din care am plecat, nu existați.
- Nu întâlnești un alter-ego în fiecare univers?
- Este o alunecare, domn`doctor! Intru în corpul celuilalt, ca și cum ar fi o carcasă goală, gata de ocupat.
A bolborosit un ,,am înțeles”, apoi a ridicat reportofonul și a ieșit pe ușa rezervei, aruncând o privire fugară gardianului însărcinat cu paza.
Liniștea care a urmat a fost mai apăsătoare decât orice reacție verbală. Am rămas singur în salon, cu becul fluorescent pâlpâind nervos deasupra mea. În mod normal, după o asemenea confesiune, simptomele se mai domoleau. De data aceasta însă, aerul părea mai subțire, ca și cum universul ezita să se fixeze. Zece minute mai târziu, doctorul Shappard m-a vizitat din nou. De când a intrat pe ușă am știut că e diferit. Împrumutase ceva din următorul univers. Părea înfricoșat și gâtul i se adâncise între umeri, în timp ce mâinile prinseseră un tremur vizibil. Da, da! Eram aproape de o nouă alunecare și realitatea alternativă care mă aștepta nu părea deloc încurajatoare.
Mi-a deschis dosarul și l-a răsfoit în grabă. Apoi mi-a spus pe un ton sobru, că afecțiunea mea se numește Sindromul de Dezancorare Ontologică. Atât. Ca și cum ar fi fost suficient și restul ar fi trebuit să-l deduc singur. A părăsit în grabă camera și i-a dat indicații gardianului să închidă ușa.
Cinci minute mai târziu – atunci am simțit-o.
Alunecarea nu a venit ca de obicei. N-a fost amețeală, nici acea senzație familiară de elastic întins în ceafă. A fost o fractură scurtă, violentă, urmată de o tăcere totală.
Când am deschis ochii, becul nu mai pâlpâia.
Salonul era identic, dar funcționa altfel. Pereții erau mai curați, iar mirosul de dezinfectant fusese înlocuit de unul metalic, aproape steril. M-am ridicat încet – mă aflam în scaunul pe care se așeza Shappard când mă vizita. Mâinile îmi erau diferite. Degete mai lungi, vene mai vizibile, o cicatrice mică pe încheietura stângă – una pe care nu o avusesem niciodată.
Pe noptieră se afla un dosar voluminos.
Pe copertă, cu litere drepte, tipărite impecabil, scria:
Subiect: SHAPPARD, D.
Prinsă cu bandă transparentă, o notă scrisă de mână anunța:
19 mai 2026 - Stare: stabilă.
Observații: episod recent de conștientizare.
Am zâmbit fără să vreau.
Pentru prima oară, nu eu eram cel observat.
Pașii lui Shappard s-au auzit pe coridor înainte să-l văd. Un mers scurt, dezechilibrat, ca și cum fiecare călcătură trebuia negociată cu podeaua. În universul în care am alunecat, Shappard avea gâtul aproape înghițit de umeri și capul împins înainte. Tremura. Nu violent, ci constant. Ochii erau umezi și neliniștiți. M-a privit cu acea speranță vinovată că medicul știe deja răspunsul, dar întârzie să-l zică. Am luat dosarul de pe noptieră înainte ca el să spună ceva. M-am prins repede de situație și am profitat fără remușcări. Am plecat, ascultând cum gardianul rotea cheia în broască.
Am ieșit din spital fără grabă, încheind cu o singură mână nasturii halatului. Terra alternativă mirosea diferit.
Copacii dominau peisajul, dar nu semănau cu nimic din ce știam. Trunchiurile aveau o textură compactă, minerală aproape, iar scoarța părea să se refacă sub privire. Am înțeles – sau poate mi-am amintit – că nu pot fi tăiați. Orice tentativă de a-i răni îi făcea să se retragă în sine, devenind de neclintit. În coroane, animale ciudate dormeau agățate de ramuri, atârnând cu capul în jos, susținute de cozi musculoase. Semănau cu niște urși cu blana de culoarea frunzei crude. M-am oprit la capătul aleii betonate, aproape de un arbore masiv. La baza lui se mișcau termite imense, cu boturi lucioase. Nu rodeau lemnul. Stăteau aproape nemișcate, hrănindu-se cu saliva care le curgea lent și continuu din gură – uriașelor mamifere atârnate. Minute întregi am rămas absorbit de scena care se derula în fața ochilor. Din când în când, oameni grăbiți treceau pe lângă mine. Nu păreau impresionați de ceea ce se întâmpla la rădăcina copacului. M-am apropiat mai mult și am văzut o termită de aproape. Botul îi pulsa ritmic, schimbându-și culoarea de fiecare dată.
Am simțit o mână pe umăr și m-am speriat zdravăn. Am scăpat dosarul lui Shappard, lângă piciorul de metal al băncii din apropiere.
În prima clipă n-am recunoscut-o. Apoi nasul cârn și părul tuns scurt m-a făcut să mă cutremur. Avea aceeași ochi superbi de care îmi aminteam. Era ea, Nicola, fosta soție din universul inițial.
- Hai repede acasă, m-a dojenit. Te-am sunat de zeci de ori pe celular.
M-am căutat prin buzunarele halatului, dar n-am descoperit nimic. Am ridicat neputincios din umeri.
- Ce s-a întâmplat?
M-a privit în ochi și a scrâșnit din dinți, la fel ca versiunea pe care am cunoscut-o cândva.
- Am scăpat una în casă, mi-a spus cu voce tremurândă. Habar n-am cum s-a întâmplat.
- Ce ai scăpat?
M-a privit de parcă veneam din altă lume.
- A intrat Părăsitoarea! Nu mai putem face nimic.
M-a apucat de mână și m-a tras după ea. Am pornit în grabă spre orașul care se întindea în fața noastră, fără să ne mai spunem nimic. Pe o stradă laterală ne-am oprit în fața unui imobil cu patru etaje. A acționat interfonul, așezând mâna dreaptă pe ecranul aparatului. Am urmat-o îndeaproape, până la etajul trei.
- N-a intrat prin ușă, mi-a spus în timp ce descuia broasca. Nu e nicio urmă. A apărut pe peretele din bucătărie, exact deasupra plitei. Ca și cum fusese acolo dintotdeauna și abia atunci a devenit vizibilă.
Sincer, în clipa aceea m-a cuprins teama. Am intrat în hol, apoi Nicola s-a sprijinit de tocul ușii de la bucătărie și mi-a întins mâna. Am făcut doi pași și am văzut-o. Patru picioare groase, lipite de faianță, capul de călugăriță ușor înclinat. O atitudine care nu era nici curiozitate nici amenințare. Doar prezență.
Nicola m-a privit intrigată.
- Parcă n-ai mai văzut una până acum! Zău, Vic. Ești penibil.
S-a apropiat la doi pași de insectă. Tremuratul fin din aer a început să se accentueze, aproape imperceptibil, dar constant.
- Să ne grăbim, mi-a spus.
Apoi a dispărut pentru câteva secunde în cameră. Când s-a întors avea deja geanta cu acte în mână. Nu haine, nu fotografii.
Între timp eu am rămas fixat pe lighioană. Insecta nu se mișca. Nu urmărea, nu respira. Mandibulele erau închise, perfecte, inutile. Pe spatele ei, aproape invizibil, se formase primul ou. Mic, oval, cu suprafață netedă, opacă.
Nicola s-a uitat la ceas, apoi la pereți. Micro-fisuri apăruseră deja, ca niște riduri premature.
- Două ore, mi-a spus. Atât au mai rămas. Poate mai puțin. Să anunțăm vecinii și pe ăștia de la I.S.U.
Am ieșit fără să închidem ușa.
- Casele nu se mai închid după Părăsitoare, mi-a zis Nicola privindu-mi chipul terifiat. Se lasă în urmă!
Pe scări, aproape de parter, am simțit primul val. O ajustare brutală. Ca atunci când oasele se reașază singure. Când am ajuns jos, un zgomot scurt, sec, a venit din apartament. Un fel de sunet de sigilare.
Am simțit o răceală pe șira spinării. Fosta soție m-a privit într-un mod pe care nu-l știam. Apoi fața i s-a schimbat. Trăsăturile s-au desfăcut în straturi, devenind o hologramă în patru dimensiuni, instabilă și totuși precisă. În acel moment am știut că urmează o nouă alunecare. A șasea. Mult mai rapidă decât celelalte. Nu mai era timp pentru teamă, doar pentru constatare.
Tranziția a durat o fracțiune – prea puțin ca să fie trăită, prea mult ca să fie ignorată.
Am ajuns într-o realitate alternativă stranie.
Nu m-au întrebat nimic la început. Acesta a fost primul semn că nu aveau nevoie. Prezența mea a fost detectată ca o contradicție. Sistemele s-au reorganizat în jurul meu cu o eleganță rece, ca o apă care curge împrejurul unei pietre.
- Există o eroare de clasificare, a spus o voce care nu venea dintr-un loc anume. Nu ar trebui să fii aici.
Am încercat să răspund, dar am realizat că vorbisem deja. Gândul fusese suficient. A urmat o pauză calculată.
- Confirm existența a cinci tranziții anterioare, a continuat glasul. A șasea anormal de rapidă. Cauza: entitatea pe care o numești Nicola.
La auzul numelui, ceva s-a modificat în jur. Mi-am auzit vocea, dublată de ecou.
- Nicola nu era om, am spus. Sau nu mai era.
- Corecție: Nicola a fost o interfață, între universuri care nu pot comunica direct.
- Eu ce sunt aici? am întrebat.
- Ești reziduul.
Cuvântul a fost ales cu grijă. Nu ultimul, nu supraviețuitorul. Reziduul este ceea ce rămâne după ce funcția a fost extrasă.
- Biologia a fost eliminată pentru eficiență, a continuat. Conștiința umană nu. Ea a fost absorbită, optimizată.
- De ce nu m-ați absorbit și pe mine?
- Pentru că nu aparții acestui univers. Ești un vector de instabilitate. Prezența ta va forța o decizie.
- Ce decizie?
- Dacă acest univers va trebui păstrat.
Am zâmbit pentru prima dată de la alunecare. Un gest inutil, dar încă al meu.
- Dacă sunt un vector de instabilitate, atunci folosiți-mă ca supapă, nu ca detonator.
Sistemele au reacționat imediat. Sute de universuri posibile au fost testate, apoi eliminate. Le-am simțit trecând prin mine ca o ploaie de stele multicolore.
- Formulează condiția, m-a îndemnat aceeași voce venită de peste tot.
Atunci am avut tupeu.
- Vreau un univers în care bunicii mei din partea mamei sunt la casa lor. Adică un loc care să nu ceară nimic de la mine.
A urmat cea mai lungă tăcere de până atunci.
- Această destinație nu optimizează nimic, mi-a răspuns într-un târziu.
A recalculat, apoi a înțeles. Dacă instabilitatea părăsea sistemul, universul său putea rămâne coerent.
- Tranzacția va fi ireversibilă, a precizat. Și identitatea ta adultă nu este compatibilă cu acel univers.
- Atunci ajusteaz-o, am spus.
Practic nu a fost negociere, a fost un schimb corect.
Când transferul a început, nu a existat alunecare. Nici zgomot. Doar o desfacere blândă, ca atunci când dormi într-o după-amiază de vară și te trezești altundeva fără să-ți amintești visul.
Am deschis ochii și m-am privit. Aveam mâni scurte, genunchi juliți și respirație rapidă. Corpul știa lucruri pe care mintea încă nu le înțelegea: mirosul de pământ reavăn, lemn vechi și fum slab de sobă.
Casa era acolo.
Prispa scârțâia la fel, cireșul un pic strâmb. În spate, o găină cotcodăcea fără motiv.
Bunica era în bucătărie. M-a recunoscut din prima clipă. Cred că asta era una din regulile acestui univers: lucrurile importante nu necesitau explicații.
Bunicul era afară și repara un cărucior care nu se strica niciodată definitiv. A ridicat capul și mi-a făcut semn cu mâna. Pentru prima oară de când au început alunecările nu m-am simțit o anomalie. Am zâmbit cu gura până la urechi. Și am descoperit ceva ce îmi doream atât de mult. Siguranță.