Viitorul care mă visează
Stau de vorbă
cu îngerul meu
la umbra arborelui
cu frunze de lumină.
Îngerul nu mă judecă
doar ascultă
cum îmi cade tăcerea
de pe umeri.
Sub copac
rădăcinile știu deja
tot ce urmează să spun.
Frunzele tremură
de prea mult adevăr
căzut din senin
între rădăcină și aripă.
Îngerul zâmbește
ca o fereastră deschisă
și mă întreabă
despre viitor.
Îi răspund auzind pași
care nu ating iarba.
Sunt eu dintr-o zi
care încă nu există.
Atunci înțeleg:
viitorul nu vine spre mine
ci mă visează
deja.
Pași fără urme -
o zi care nu există
mă recunoaște.