Universul din spatele meu

De când mă știu am fost diferit. În primii ani de viață sindromul s-a manifestat rar, însă de fiecare dată părinții au trecut peste. Când am împlinit opt ani, prima criză în urma căreia m-am trezit pe un pat de spital a demonstrat că afecțiunea era complexă. Am auzit plânsul mamei și numele meu rostit printre suspine. Cum am mișcat ochii, orice urmă de boală a dispărut și oricâte investigații mi s-au făcut ulterior, nu s-a descoperit nimic. Trăisem o ciudățenie pe care niciun medic nu reușise să o diagnosticheze. Fără niciun fel de avertisment, procesul firesc de inspirație și expirație s-a oprit și inima a început să bată rar. Un minut mai târziu respirația și-a reluat cadența, iar eu am deschis ochii și am rămas fixat într-un punct imaginar. Îmi amintesc întunericul brăzdat de lumini enigmatice și o întindere albă; aer rece și ozonat, plus o prezență misterioasă – o entitate care mă atingea discret.
Criza a durat mai bine de două ore. În urmă au rămas întrebări la care nimeni nu avea răspuns și priviri care sugerau că aveam probleme la mansardă mai degrabă. Am trecut prin anii copilăriei așa cum am putut, cu frica ghemuită în coșul pieptului. Mă simțeam în siguranță numai când dormeam, iar crizele se manifestau din ce în ce mai des.
Anii de liceu au fost cu adevărat grei. Venisem în clasa a-IX-a cu o ,,tinichea” legată de gât și asta s-a dovedit dureros. Nu reușeam să-mi fac prieteni, nu mai vorbesc de prietene și toată lumea îmi spunea ,,Extraterestrul”. Când am absolvit m-am bucurat că am scăpat dintr-o încercare teribilă. Am semnat în registru și secretara a decupat diploma șerpuind foarfeca, privindu-mă cu aceeași sclipire pe care o aveau toți.
- Ai luat 10, John! Curat, fără zecimale inutile.
Am simțit ușurarea din vocea femeii durdulii și pleoapele, exagerat de machiate, s-au ridicat peste rama ochelarilor așezați pe vârful nasului. Am auzit porecla spusă înăbușit și m-am grăbit să părăsesc imobilul.
Nu am vrut să mai continui studiile, însă ceva m-a făcut să renunț la idee. De fapt am făcut o înțelegere cu părinții. Ei își doreau mult să urmez o facultate, iar eu le-am propus inevitabilul. Nu știu de unde mi-a venit spiciul, însă s-a dovedit că pentru prima oară aveam șansa de a fi unde îmi doream.
- Mamă, tată, am început timid privindu-i în ochi pe fiecare. Am hotărât să merg la Facultatea de Fizică, dacă îmi îndepliniți o singură dorință.
Nu i-am lăsat să spună ceva. Am continuat repede.
- Vreau să fiu singur, fără coleg de cameră! Nu în campus, ci într-un apartament închiriat. Sunt destul de mare să îmi port de grijă, iar prin crize am mai trecut de unul singur.
M-au privit minute întregi fără să spună nimic. Din când în când mama își ștergea ochii plimbând degetele peste genele încărcate. Tata căuta sprijin într-un loc în care nu putea descoperi decât lustra și stucatura din colțuri apoi, într-un târziu, mi-au dat dreptate. Sincer, nu mă așteptam să câștig atât de repede. Trei luni mai târziu mă aflam în garsoniera închiriată, în mijlocul camerei de șaisprezece metri pătrați, ținând telecomanda în mână și butonând cât să trec prin toate posturile pe care conexiunea de internet le propunea. Mai aveam câteva zile până când începea semestrul și nu mai avusesem o criză de mai bine de o lună. Eram relaxat cum nu am mai fost vreodată, într-o siguranță la care doar visasem până atunci. Apoi s-a întâmplat...
La început am simțit disconfort. Senzația era asemănătoare cu momentele în care ești pe cale să răcești și jena din gât te obligă să tușești, deși nu îți dorești. Apoi lipsa oxigenului m-a determinat să deschid fereastra. Bineînțeles că m-am gândit că urmează o criză, însă nu semăna cu tiparul cu care eram obișnuit. Am văzut aburi ridicându-se deasupra nasului și frigul pătrunzător a pus stăpânire pe mine. Am început să tremur și m-am gândit că ar fi indicat să-mi sun părinții. Însă oricât de mult m-am străduit nu am reușit să mai fac vreun pas. Cu greu am întors capul și am privit în oglinda de pe ușa șifonierului. Poate lipsa oxigenului îmi afecta creierul într-un mod nemaiîntâlnit pentru că acum îmi vedeam... ceafa. De fapt spatele peste care se așezase chiciură. Am revenit cu fața către fereastră însă aceasta dispăruse misterios. O întindere albă ocupa întreaga panoramă. Privind papucii de casă afundați în zăpadă, am simțit încă o dată prezența străină. Apoi în câmpul meu vizual a apărut o pisică albă cu dungi maronii. Am început să țip și gura mi s-a umplut de ace reci. Felina a zâmbit apoi și-a deschis al treilea ochi, poziționat deasupra nasului. Urechile neobișnuit de mari, pleoștite până aproape de covorul alb, au început să se ridice amenințător.
- Urmează-mă! mi-a spus.
Într-o clipă și-a întins trupul dungat și a pornit în salturi impresionante. M-am răsucit și i-am urmat îndemnul, pierzându-mi definitiv papucii de spumă. Într-o clipă un cer necunoscut m-a întâmpinat în toată splendoarea. Întinderea albă se termina brusc, la câțiva zeci de metri și imaginea unei galaxii spiralate se întindea pe întreaga boltă. Felina s-a oprit pe buza prăpastiei făcând semne cu lăbuța să vin. Alunecam la fiecare pas însă am reușit până la urmă. Când am ajuns în dreptul creaturii m-a tras în hău înainte de a protesta în vreun fel. Gravitația redusă mi-a încetinit considerabil viteza și însoțitorul meu, deprins probabil cu asemenea călătorii, mi-a venit în sprijin. S-a apropiat de mine și mi-a prins mâinile în lăbuțele sale neobișnuit de calde. Am simțit bunătate și compasiune.
- De când mă chinui să te aduc, mi-a rostit calm mișcându-și mustățile. Să fie vreo optsprezece ani de-ai voștri.
N-am știut ce voia să spună. Un timp a tăcut lăsându-mă să admir galaxia. Nu o recunoșteam. Îi admiram cele șase brațe strălucitoare cu un halo stelar extins. „Să fie Andromeda”? Poate am vorbit cu voce tare, pentru că pisica a început să miște capul într-o parte și cealaltă.
Cât a durat călătoria m-am simțit liniștit și lipsit de griji. Apoi planeta a apărut din neant și imaginea mi-a tăiat din nou răsuflarea. Obiectul ceresc semăna izbitor cu Saturn. Ne îndreptam către pol, unde hexagonul de culoare albastră ocupa o suprafață apreciabilă. Habar nu aveam ce se întâmplă, însă felina m-a ajutat încă o dată.
- Partea bună este că data viitoare te voi lua din apropierea planetei, mi-a spus. Partea proastă este că în lumea ta, corpul are nevoie de spirit să poată supraviețui. Trebuie să te întorci!
Nu știu dacă ați simțit vreodată un recul în care forța gravitațională să fie atât de puternică încât să leșinați instantaneu. M-am trezit în cameră, trăgând aer în piept și încercând să-mi recapăt suflul. Eram în fața ferestrei deschise și simțeam linoleumul sub tălpile goale. Îmi lipseau papucii.
Multă vreme am rămas cu ochii fixați pe blocul de vis a vis. De fapt nu vedeam nimic, pentru că gândurile mele erau în altă parte. Într-un târziu am închis fereastra și m-am așezat pe canapea la fel de uluit ca în prima clipă.
Am trecut cu greu peste întâmplare. Somnul a devenit agitat, plin de coșmaruri suprarealiste. Din fericire statutul de boboc mi-a permis să trec neobservat, însă frica s-a cuibărit adânc în suflet. Nu pentru că urma o altă criză. Cu gândul acesta mă obișnuisem deja. Ci pentru că nu știam când va avea loc și asta putea să-mi compromită statutul de student. Din fericire, de fiecare dată, tulburarea se declanșase când nu aveam pe nimeni în preajmă și lucrul acesta mă liniștea cât de cât. Aproape o lună nu s-a întâmplat nimic și ajunsesem deja într-o stare de echilibru acceptabil. Apoi...
În seara aceea venisem din oraș, de la niște cumpărături domestice și abia apucasem să las plasele pe dulapul din bucătărie. Ușile suspendatului aveau oglinzi și catarama fixată în spatele șepcii a apărut ca un semn în suprafața argintată. Într-o clipă am simțit că mă prăbușesc și totul în jurul meu s-a întunecat.
I-am auzit glasul strigându-mi prenumele, apoi unghiile ascuțite s-au fixat pe umeri. Mi-a oprit căderea haotică, însă gestul mi-a smuls chipiul în hăul cosmic.
- Era să te pierd John, mi-a spus gâdilindu-mă cu mustățile pe gât. Dacă ratai traiectoria te pierdeai în imensitatea spațiului. Dincolo de culoar.
La început iluzie, nuanțe străvezii, apoi albastrul a început să prindă contur. Pierdusem deja viteză și orizontul spre care mă îndreptam câștiga tot mai mult în consistență. Creatura mă dirija folosindu-și picioarele din spate precum un ciclist, ținându-mă perpendicular către hexagonul albastru.
- Ăsta nu-i Saturn? m-am trezit bombănind.
- Cu siguranță, mi-a răspuns felina. Însă nu e planeta pe care o știți voi, oamenii. De fapt este, însă o vedeți dintr-o altă perspectivă. Departe de adevăr.
Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât panorama se metamorfoza. Cerul devenise azuriu, iar suprafața era modelată de un relief consistent.
- Ne îndreptăm către HE-XA-RA, mi-a spus creatura silabisind numele. Tradus în limba voastră înseamnă „Altarul albastru al vânturilor”. Ajungem în scurt timp, însă pot să-ți spun câte ceva. Vrei?
Nu a așteptat să-i răspund. S-a mulțumit cu încuviințarea mea din cap.
- Orașul se află suspendat în centrul vortexului hexagonal de la polul nord al planetei – o furtună perfect simetrică, veche de milioane de ani. A fost construit în jurul unui nucleu gravitațional stabilizat de oglinzi plasmatice. Fiecare turn, cupolă sau stradă, vibrează în același ritm cu furtuna. Are poduri luminoase din plasmă rece, sfere plutind liber în fluxul magnetic, conectate prin fascicule de energie albastră. Privit de sus arată ca un cristal învârtindu-se lent în ochiul furtunii.
Tot ce-mi spunea mă amețise de-a binelea. I-am întrerup discursul cu o întrebare simplă.
- Cum te numești?
- Eu sunt Threia, Oracolul din Hexara. În traducere „Cea cu trei ochi”. Unul pentru trecut, altul pentru prezent și al treilea privește acolo unde timpul nu există.
Nu a mai spus nimic. A devenit atentă la traiectoria pe care o urmam. A început să dea din picioare într-o cadență mărită și viteza s-a micșorat simțitor. Din norul strălucitor o sferă de mărimea unui automobil s-a apropiat de noi.
- În sfârșit, a zâmbit și m-a împins către bila translucidă.
Priveam felina depărtându-se și încercările mele de a mișca brațele nu aveau niciun efect. Apoi mi-a spus ceva care m-a zăpăcit.
- De acum ești în afara timpului. Ai să ajungi în oraș și ai să întâlnești adevărata dragoste.
- De unde știi asta? am întrebat-o în timp ce peretele rece îmi atinsese spatele.
- Eu sunt Oracolul, mi-a răspuns, apoi a dispărut precum un balon de săpun.
Sfera a pornit încet către oraș. Stăteam înlăuntrul ei plutind în aerul dens, cu miros și gust aparte. Un timp am cercetat vidul din jur, apoi am privit spre galaxia care ocupa cerul. Nici urmă de pisica Oracol. Mă cuprinsese un sentiment greu de interpretat. Eram atras și în același timp teama se așezase în locul bine știut. Oricât mișcam brațele și picioarele rămâneam în același loc, privind cum Hexara se apropia.
Trei turnuri, unele din cele mai înalte construcții din urbe, au generat o platformă energetică, apoi sfera s-a așezat turtindu-se ușor. Atunci am auzit pentru prima oară muzica așezării. Mai târziu am aflat că unda sonoră provine din mișcarea sincronă cu furtuna. Un patefon uriaș în care discul este hexagonul albastru, iar acul însuși orașul. Am simțit gravitația în clipa în care bila transparentă a început să urce iar eu am coborât pe suprafața brăzdată de fulgere. De fiecare dată când o venă strălucitoare trecea prin dreptul meu îmi vedeam chipul cu ochii ieșiți din orbite. Inspiram aer cu frica evidentă că mă aflu într-un oraș extraterestru, însă plămânii mei acceptau fără probleme și asta îmi era de ajuns. Apoi foișorul din față s-a luminat intens și ușa de acces s-a deschis lăsând o ființă angelică să pășească pe podeaua semitransparentă. Zâmbea larg și rochia de culoare verde îi accentua mersul suav.
- Un înger, m-am trezit vorbind și într-o clipă orice urmă de teamă s-a topit în imaginea femeii care se apropia. Mi-am adus aminte de cuvintele Oracolului și am zâmbit la rândul meu. S-a oprit la un pas de mine și a început să-și miște capul în semn de aprobare. A vorbit pe un ton blând, într-o limbă care semăna cu trilurile unei privighetori. Apoi a ridicat mâna și mi-a atins fruntea. La început frânturi amestecate cu vocalize, apoi ornamentele muzicale s-au metamorfozat în cuvinte pe care le înțelegeam pe deplin. Când conexiunea s-a stabilit în totalitate, a coborât brațul și m-a privit în ochi.
- Threia a avut dreptate. Ești frumos pentru un pământean! Sunt fericită că a reușit să te aducă pe Hexara.
- Nu înțeleg nimic, am răspuns în timp ce boarea care o simțeam îi ridicase mânicile rochiței acoperindu-mi parțial vederea.
A întors capul și a cercetat împrejurimile, ca și cum s-ar fi temut de ceva.
- Mă numesc Ruana, mi-a spus după ce s-a asigurat că turnurile au ușile de acces închise. A inspirat adânc, domolindu-și o neliniște pe care o simțeam și eu vibrând în aerul translucid al orașului.
- Sosirea ta nu a trecut neobservată, a rostit. Consiliul nu privește cu ochi buni intervențiile din afara Hexarei.
Am încercat să privesc dincolo de ea, spre turnul care licărea precum o coloană din cristal viu. Structura începuse să pulseze, iar intensitatea luminii se schimba subtil, ca și cum orașul însuși monitoriza fiecare mișcare.
- De ce m-ați adus aici? am întrebat, încercând să înlătur tremurul din glas.
- Nu noi, ci destinul tău a răspuns Ruana. Theia te-a căutat multă vreme. Din fericire sindromul de care suferi este pe cât de unic, pe atât de complex. Se vorbește despre tine că ai fi salvatorul Hexarei.
În privirea ei s-a ivit pentru o clipă o strălucire rece, aproape dureroasă.
- Noi ne-am îndepărtat de forma fizică și am devenit ființe energetice. Unii încă mai cred că această metamorfozare este calea spre înălțare. Consiliul veghează ca lucrurile să nu se abată, însă mulți dintre noi credem altceva. Cu fiecare generație, pierdem din esența care a stat la baza rasei noastre.
Într-o clipă femeia a început să strălucească, apoi și-a dezvelit umărul drept. O parte din braț era invizibil.
- Corpurile noastre dispar, mi-a răspuns uimirii care mă cuprinsese. De secole nu mai suntem capabili să avem urmași. Am renunțat la forma fizică, însă acest lucru ne-a costat mai mult decât ne-am închipuit. Eternitatea este tristă, să știi. De câteva decenii am început să pierdem părți din corp și să ne facem griji pentru ceea ce vom deveni. Sunt hexarieni care s-au transformat în totalitate și s-au alăturat mișcării sincrone. Sunt blocați într-o dimensiune stranie, iar strigătele se aud când orașul ajunge în dreptul lor. De fiecare dată ne cer să-i ajutăm. Consiliul spune că este o etapă spre înălțare.
- Cum pot să vă ajut? am întrebat privind-o în ochi.
- În lumea ta ai corp fizic, mi-a răspuns privind din nou către turnul care începuse să pulseze mai repede. Threia ți-a adus spiritul pe care îl vom folosi să renaștem.
- Nu înțeleg, am repetat de câteva ori, în timp ce femeia și-a scos rochia. Gestul m-a zăpăcit și mai tare.
- Trebuie să procreăm, mi-a zâmbit și am simțit cum se lipește de mine. Apoi explozia a luminat platforma și din cer a început să cadă scântei.
Când am deschis ochii oglinzile de pe ușile suspendatelor m-au făcut să strig. Un chip îmbătrânit mă privea printre cearcăne. Nu recunoșteam nimic în jur. O cameră de câțiva metri pătrați, un pat de o persoană și o noptieră pe care stătea o farfurie știrbită. Singura ușă de acces era din metal, iar sub clanța grosolană atârna o pancartă albă pe care era scris cu vopsea roșie.
INDIVID PERICULOS
La început am simțit prezența, apoi i-am văzut urechile atingând podeaua. De sub cearceaful plin de pete vineții, Threia a apărut zâmbind larg. S-a apropiat de mine și s-a oprit mirosind papucii ponosiți. Am văzut-o strâmbând din nas și mustăcind complice.
- În sfârșit ai ajuns! Eram la capătul răbdării, să știi. Nu este ușor să fii în corpul unui om.
- Ce vrei să spui? am întrebat retrăgând piciorul pe care felina îl adulmecase. Eram atât de buimac, încât mi-am pierdut pentru câteva clipe echilibrul. Am făcut câțiva pași, cât să mă așez sprijinindu-mă de cadrul metalic al patului. Oracolul mi-a urmărit mișcările, apoi a mișcat capul într-o parte și cealaltă. Din două salturi a ajuns lângă mine și m-a privit cu ochi pătrunzători. Și-a deschis al treilea ochi și am simțit o căldură intensă pe frunte. Un film derulat cu viteză amețitoare, apoi amintirile au devenit clare.
- Am lipsit douăzeci de ani, m-am trezit gesticulând, iar felina mi-a răspuns cu un zâmbet care i-a descoperit dantura. Am fost pe Hexara și am luptat alături de Ruana.
Cu fiecare cuvânt pe care îl rosteam trecutul meu devenea tot mai clar. Am început să povestesc, iar creierul absorbea relatarea cu o mirare pe care nu o puteam stăvili. În acea lume de pe Saturn am trăit cu adevărat o aventură extraordinară. Acolo s-a născut fiul meu, Elion, o entitate hibridă care a renăscut speranța că ființele energetice pot spera într-un viitor. Două decenii de luptă cu forțele Consiliului. În același timp am trăit alături de Ruana cea mai frumoasă poveste de iubire la care aș fi putut spera. Părerea de rău că am fost luat de acolo m-a determinat să opresc turuiala, simțind inima bătând cu putere.
- De ce m-ai adus înapoi?
Felina m-a privit cu ochi melancolici. Și-a închis al treilea ochi, apoi s-a ridicat pe picioarele din spate.
- Fiul tău are nouăsprezece ani și va continua lupta alături de rebeli. Însă tu trebuie să fii aici! Consiliul a hotărât să trimită sfere către Pământ. Consideră planeta ta o amenințare. Împreună vom încerca să-i oprim.
M-a iscodit preț de câteva clipe, apoi a întors capul către ușă. Din spatele ei se auzeau voci și zornăit de chei.
- Ai grijă! Suntem într-un spital de psihiatrie, mi-a spus, apoi a dispărut precum un balon de săpun.

Comentarii