Sentința stelelor
Cerul coboară
să-mi audă respirația
pierdută între stele
ca o rană frumoasă
deschisă de numele tău.
Mă strânge de mână
iubirea noastră
trădată de nopți,
uscată de vânt,
în propriul ei dor.
Sunt acuzat de timp
că mi-am pierdut lumina.
Sunt apărat doar de umbra ta,
- ultimul lucru -
care mă recunoaște.
Stelele ascultă
nepăsătoare și mute,
iar sentința lor
curge peste noi
și continuă să doară.