Rocile roșii
Aproape de capătul galaxiei, unde vidul își întinde aripa întunecată, rocile plutesc enigmatice. S-au strâns într-un dans molcom în jurul propriului centru de gravitație. Mii de bolovani, de la mărimea portocalei la măreția unei planete pitice sunt la mila hazardului. Din când în când, bucăți de piatră se întâlnesc în îmbrățișări care tulbură tăcerea și aruncă în spațiu materie sub formă de pulbere și bucăți consistente de rocă. Un ciclu care durează de milioane de ani.
La limita norului, în profunzimea spațiul interstelar, roca de culoare roșie este solitară. Nu a avut un impact de mult timp și asta i-a dat posibilitatea să evolueze. Se învârte ușor în jurul axei și a reușit să-și formeze un nucleu consistent și o orbită stabilă. Este dornică să evadeze din puțul gravitațional care o ține prizonieră și cu fiecare mișcare se îndepărtează puțin de aglomerarea de materie din care s-a format.
La câțiva mii de ani lumină, o stea a ajuns în punctul în care combustibilul se termină și metalele grele plămădite în miez provoacă explozia finală. Luminează mai puternic decât toți ceilalți aștri galactici la un loc și se metamorfozează într-o supernovă. Valul de energie se disipă în toate direcțiile și ajunge într-un târziu în zona bolovanilor. Roca roșie primește impulsul și prinde viteză. Pierde părți consistente care sunt expulzate în vidul stelar într-o călătorie fără întoarcere, apoi se izbește de un alt bolovan. Impactul o determină să se oprească aproape de mijlocul norului.
În liniștea cosmică, după ce unda de șoc a supernovei s-a risipit, bolovanii par că respiră din nou. Dar ceva s-a schimbat. Roca roșie, zguduită de impact, nu mai este aceiași. Crusta ei sfărmată lasă să se întrevadă un miez incandescent, ca o inimă care pulsează în adâncuri. În jurul ei, pulberea ridicată se așază încet, ca o mantie de ceață stelară.
La început a fost cuvântul
L-a perceput ca o șoaptă trecută prin văile și colinele care îi defineau suprafața. Nu a știut cum să reacționeze. Apoi mesajul s-a repetat. L-a conștientizat fără să înțeleagă că era un nume trimis prin miile de ani lumină de către cineva sau ceva necunoscut.
ELION
Amestecul de sunete și-a găsit drum către nucleu și a dispărut în măruntaiele roșii. Roca a simțit vidul pentru prima oară. Ceva lipsit de consistență, dar încărcat cu energie înșirată în fire care treceau peste corpul ei, peste părțile laterale și pe sub ea. O rețea misterioasă prin care răzbăteau impulsuri la fel de bizare.
„Poate trec și prin mine”, și-a închipuit și mulțimea de fire a început să-i aducă imagini. La început doar umbre, frânturi de galaxii și contururi tremurate de planete. Apoi a înțeles că nu era singură. În adâncul cosmosului nenumărate inimi pulsau, fiecare cu propriul lor miez incandescent, trimițând ecouri și chemări. Undele erau un limbaj, o vibrație care depășea timpul și materia. Roca roșie – sau ceea ce devenise ea acum – a început să gândească, să facă raționamente, să-și imagineze că poate să-și schimbe destinul. Ultimul gând a făcut-o să se înfioreze. În întunericul cosmosului jetul incandescent stors din nucleu lumină norul. Acum putea să distingă formele celorlalți bolovani și să caute conexiuni.
Apoi a simțit semnalul călătorind prin fire și a recepționat trei cuvinte.
EU SUNT LUMA
Nu a știu cum să răspundă. Și-a amintit de mesajul care i s-a tot repetat.
EU SUNT ELION
- Tu ai aruncat jetul?
De data aceasta comunicarea a fost directă. I-a auzit glasul ca un ecou trecând prin craterele sale, urcând cele trei piscuri și coborând în nucleu. Acolo a simțit altceva. Vocea s-a amestecat cu roca incandescentă și s-a transformat în ceva plăcut, asemenea unei adieri care i-a cuprins întreaga masă. Vidul s-a luminat încă o dată. Eliot a văzut jetul și a știut că în partea cealaltă a norului Luma își făcea simțită prezența. O dorință arzătoare a pus stăpânire pe el. Nu-și mai dorea să plece din nor și să se aventureze în spațiu. Voia să ajungă la ea și să nu mai fie singur. Aproape că a trimis mesajul fără să gândească.
- Cum ajung la tine?
Din partea cealaltă a norului, răspunsul l-a uimit.
- Folosește jetul!
Roca roșie și-a dat seama. În urma dârei luminoase lansate în spațiu și-a schimbat poziția față de nor. Acum însă se apropia de un bolovan uriaș și impactul părea iminent. În fața sa, o planetă pitică își rotea amenințător polii, ca două brațe care urmau să o cuprindă. Mai era puțin până la contact și Elion își pierdu liniștea. I-a venit ideea în ultima clipă. De fapt a pătruns în el o informație venită de la marginea galaxiei, de la un bolovan roșu care a trecut printr-o situație asemănătoare.
FOLOSEȘTE JETUL CĂTRE AMENINȚARE
Așadar în fața sa era o amenințare. Cuvântul l-a făcut să tremure și să-și îndrepte crusta crăpată spre masa întunecată care îi acoperise orizontul. Jetul incandescent lumină chipul de piatră al obiectului și Elion distinse mii de coloane care împestrițau suprafața planetei. Simți impulsuri dureroase canalizate spre miezul din pântec, însă își continuă drumul folosindu-se de impulsul câștigat.
În perioada aceasta Luma rămase aproape în aceeași poziție. Periodic lansa în spațiu jeturi scurte semnalizând apropierea musafirului. Îl distingea deja, călătorind prin aglomerările de praf și adunând pietre care se integrau în silueta alungită. Nicăieri nu a văzut o formă atât de interesantă și o vigoare mai atrăgătoare. Simți cum din nucleu se ridică particule care transmit o stare plăcută. Atmosfera din jurul ei deveni caldă și aburi denși începură să-și croiască drum printre crăpături. Când Elion ajunse pe traiectoria ei, se grăbi să-și folosească motorul din pântec și să-i iasă în întâmpinare. Începu să prindă viteză și să comunice dorința de a ajunge în coliziune cu el.
De la distanță Luma era cea mai frumoasă stâncă din nor. Forma rotunjită, urmată de o coadă imensă și lăptoasă, pieptul dezvelit și pus în evidență de nucleul incandescent o transforma într-un miracol al vidului. Elion privi jetul celeilalte roci roșii crescând în intensitate. Auzi prin fire mii de voci care îl îndemnau să-și folosească propulsia. Era vrăjit de dorința de a se contopi și folosi jetul la intensitate maximă. Impactul uni cele două nuclee și pulveriză în spațiu învelișurile de rocă roșie. O sferă prinse contur și lumină proprie. În interiorul ei Luma și Elion erau îmbrățișați la nivel atomic.
- Ești frumoasă, îi spunea el, iar ea se îmbujora și elibera particule care nu au mai fost văzute vreodată în nor. Erau lipsite de masă, dar pline de energie care se refugia în spațiul cosmic sub formă de lumină și căldură.
Globul începu să se învârtă ajutat de cele două motoare din miez. Un cântec pornit din mii de inimi stelare începu să se audă prin fire. Ecoul avu darul de a aduna norul de praf și bolovanii din apropiere. Sfera le integra și creștea în volum. Filamente lungi se arcuiau peste cele două roci roșii devenite un întreg. De fiecare dată când Luma îi răspundea lui Elion, amestecându-se prin atomii îngrămădiți de gravitație, minunea incandescentă devenea mai puternică. Apoi bolovanii de dimensiuni mari își încetară mișcarea de revoluție. În nor apăruse un centru de gravitație nou. Când planeta pitică se apropie, devenise minusculă față de corpul ceresc care risipea întunericul din nor. Un timp păru că ezită, că își dorește să scape de atracția spre care se îndrepta. Aruncă în spațiu sute de coloane în speranța că va reuși să-și schimbe traiectoria, dar sfera devenise o capcană fatală. Deveni roșie și avidă de a continua transformarea care tocmai începuse.
Dincolo de globul incandescent, bolovanii proveniți din rocile roșii se adunară într-o masă compactă care începu să se răcească și să prindă contur. Luma și Elion priveau spre planeta care se forma în fața lor. Era ca o inimă tânără, abia învățând să bată. Un bulgăre de dorință și neliniște, un dans haotic de lavă în care materia își căuta rostul. Apoi deveni o sferă de rubin și abis, unde lumina se frângea ca printr-o cupolă de cristal spart. Cerul ei era o pânză sângerândă de fulgere și cenușă, iar gravitația absorbea materie din apropiere.
Luma și Elion primiră un mesaj aparte. Vocea care îl însoțea era caldă și liniștită. Din celălalt capăt al galaxiei, un soare de miliarde de ani îi saluta.
- Eu sunt RA și sunt fericit că am descoperit pe cineva asemenea mie. M-am născut din Seraya și Oran, esență a două stânci roșii. Din învelișul nostru s-a născut Gaia – nu doar o planetă, ci spirit care unește tăria cu tandrețea, materia cu visul. Pe suprafața ei, Creatorul a sădit vibrația la cel mai înalt nivel. Se numește viață și eu am grijă de ea.
- Cine este Creatorul? întrebară într-un glas rocile roșii.
-Este lumina! răspunse RA. Născută din cel mai pur sentiment care există în vastitatea spațiului: IUBIREA! Eu am aflat de la o stea ajunsă la capăt de drum, transformată într-un ultim strigăt cosmic. Acum, când lumina străbate vidul, numele vostru va ieși la iveală. Îl auziți călătorind prin fire drept șoaptă contopită în fiecare atom care vă definește trupurile.
Luma și Elion recepționară un singur cuvânt. Atât de intens, încât explozia le metamorfoză chipul într-o răsuflare cosmică extremă. În locul norului apăru o nouă stea.
ELUMA