Limba fluturilor
Floarea privea tristă printre frunzele uscate de atâta așteptare. Femeia uitase de ea și în spatele perdelei se adunase un covor ofilit, peste care praful ridicase aripa tăcerii. De aproape trei luni, de când aflase vestea, Clara își pierduse zâmbetul și zilele se transformaseră într-o așteptare stranie, fără repere, pierdută în vârtejuri reci, asemenea cearcănelor adânci care îi desenau chipul. Împlinise de curând douăzeci și cinci de ani, iar visurile, sfărâmate de cuvântul care i-a întors universul, erau repere dintr-o viață la care nu mai avea acces.
În ziua aceea era lângă el, în rezerva de la capătul culoarului, cu picioarele lipite de salteaua plină de pete vinete, mărturia suferințelor atâtor trupuri care au trecut prin secția de Oncologie. Buchetul de margarete de pe noptieră se ofilise și atârna amenințător peste buza borcanului, iar de la fereastra salonului răzbăteau glasuri de păsări, aciuate prin streșini ori alte locuri.
Cezar stătea cu mâinile întinse și mânecile pijamalei atârnau haios, de o parte și de cealaltă a trupului. Părea o sperietoare, peste care trecuse o mână nevăzută care îi stâlcise trupul. Părul îi căzuse repede, încă de la primele ședințe de chimioterapie și ochii se adânciseră, scoțându-i în evidență pomeții vineții. Boala înaintase devastator. Îi răpise glasul, iar scurtele momente de luciditate, alinate de morfină, îi dădeau răgazul să poată privi printre gene. Încă mai răzbea scânteia care săgetase inima femeii. Mișca buzele crăpate și voia să spună că o iubește mai mult decât orice pe lume, însă nu reușea să scoată decât gemete confuze. Viața se scurgea încet, asemenea unui râu domol, cu albia desenată de maluri pline de florile tristeții.
De câteva minute, Cezar închisese ochii și strânsese pumnii, în timp ce spasme îi traversau corpul, încovoindu-i picioarele.
Vibrația se repetă. Femeia pipăi buzunarul, apoi scoase celularul și se uită câteva clipe pe display. Era el, omul în care își pusese ultima speranță. Se grăbi să iasă din cameră și porni pe culoarul cufundat în semiîntuneric. Trecu pe lângă asistentă murmurând un salut, apoi coborî scările și traversă holul de la intrarea spitalului. Îl găsi sprijinit de balustradă, ținând între degete o pastilă de culoare gri, adâncit în propriile gânduri. Auzise pașii femeii, însă rămase în aceeași poziție, cu piciorul pe prima treaptă și trupul încovoiat, studiind obiectul de mărimea unui bob de fasole. Schimbul se realiză într-o secundă și pilula trecu din mâna bărbatului în cea a femeii, apoi plicul cu economiile Clarei ajunse în buzunarul individului. Înainte de a pleca, o privi câteva clipe în ochi, apoi rosti trei cuvinte.
- Odată cu el, murmură și își așeză ochelarii, lipindu-i de sprâncene.
Plecă pe aleea pietruită fără să întoarcă privirea, târâindu-și piciorul, lăsând în urmă o dâră de praf. Clara îl privi până când se pierdu printre arbori, copleșită de sentimentul că aruncase ultima punte între prezentul atât de dureros și trecutul promițător. De fapt era avansul pentru locuința pe care voia să o cumpere împreună cu Cezar. Ajunsese în mâna unui necunoscut care îi promisese ceva incredibil, o notă de naivitate pe care femeia o înțelegea, dar nu era în stare să o refuze.
Acum două săptămâni îl descoperise pe domnul Claus. De fapt bărbatul o găsise, prăbușită pe cărarea din fața spitalului, sprijinită de tulpina unui arbore tânăr. La început o privi de la distanță, apoi, când plânsul femeii se transformă într-un oftat prelung, se apropie.
- Bună ziua, doamnă! Numele meu este Claus, rosti privind-o pe deasupra ochelarilor cu ramă groasă.
Pentru o clipă, Clara îl privi speriată. Se ridică ajutată de o creangă rebelă, crescută aproape de rădăcinile copacului, apoi îl studie bănuitoare. Trecut de prima tinerețe, însă deloc mătăhălos, ci lung, încovoiat și melancolic, se sprijinea pe un picior, în timp ce își căuta echilibrul precar prin mișcări continue, dând senzația că poziția verticală nu-i era deloc la îndemână. Avea gulerul pardesiului ridicat și gâtul înfundat, în timp ce mâinile cu degete lungi și încovoiate, se uniseră într-o poziție de rugă.
- Vă pot ajuta, rosti pe un ton cald, înclinând capul.
Primul instinct, scos la iveală de firescul situației, era de respingere. Femeia se gândi să profite de fragilitatea aparentă a bărbatului și să-l îmbrâncească, ori să fugă către spital și să strige după ajutor. Însă nu reacționă în felul acesta. Nu mai era deloc ce a fost odată. Se mulțumi să răspundă, privindu-l în ochi.
- Nu cred că aveți cum!
Claus zâmbi în colțul gurii și închise ochii.
- Dacă v-aș spune, că am făcut același lucru pentru mama dumneavoastră, când tatăl a trecut în neființă, m-ați crede? Aș vrea să vă amintiți că după tragicul eveniment, comportamentul celei care v-a dat viață s-a schimbat.
Clara simți un fior. Într-adevăr, după luni de suferință, la o zi după înhumare, mama sa se schimbase miraculos. Durerea dispăruse și zâmbetul, atât de absent în perioada aceea de luptă, îi revenise pe chip. Pe atunci crezuse că tulburarea emoțională era factorul acelei veselii de neînțeles și o împinse către ședințe de psihologie unde, însă, nu ajunse niciodată. Mama Jana, cum îi spuneau toți din familie, devenise o altă persoană. De câte ori Clara o întreba, avea același răspuns.
,,Știu unde a ajuns!” spunea și ochii se umpleau de lumină. „Tatăl tău a renăscut și este fericit. Mi-a spus să nu-mi fac griji pentru el.”
După un timp, toți s-au obișnuit cu noua personalitate și nu a mai fost un subiect de discuție. Apoi Cezar s-a îmbolnăvit și mama Jana a fost singura care și-a păstrat optimismul. Era persoana la care Carla își găsea refugiul în zilele și nopțile nesfârșite de frământări. De câte ori fata ajungea în pragul disperării, ea îi spunea că totul va fi bine.
,,Când va veni timpul, îl voi căuta” zicea, dar Carla nu o lua în serios. Când întreba despre cine vorbește, răspundea cu zâmbetul pe buze.
„Pe cel care mi-a adus liniștea.”
Toate aceste gânduri transformase prima întâlnire dintre Claus și Carla, mai mult decât ar fi vrut să admită femeia.
- Cum mă puteți ajuta? întrebă fata împinsă de un imbold lăuntric.
- Să spunem, că vă pot trimite în lumea unde Cezar va ajunge. Așa veți găsi pacea interioară.
Carla îl săgetă cu privirea.
- De unde știți de Cezar?
Mama dumneavoastră m-a căutat. Mi-a povestit totul și am fost de acord să vă ajut. Voi pregăti pastila care vă aduce liniștea. Vă costă, însă, opt mii de euro și am nevoie de numărul dumneavoastră de telefon. Vă voi suna în ziua când Cezar va pleca de pe această lume.
- Escrocherie pe față, se încruntă fata fără să-i pese că ridică tonul.
Claus zâmbi din nou.
- O să aveți timp să vă gândiți! Asta, dacă îmi dați numărul de telefon.
Carla reflectă o vreme, cu ochii în pământ, căutând printre firele de iarbă. Se hotărî să îndeplinească dorința personajului misterios, dintr-o curiozitate aflată la granița raționalului, împletit cu suferința prin care trecea. O parte din ea, nu-i mai păsa.
- Am să vi-l dau, răspunse Carla și bărbatul scoase din buzunar un telefon antic, cu taste. Făcură schimb de numere, apoi se despărțiră. Când individul dispăru din raza vizuală, Carla o sună pe mama Jana. Chiar și atunci, când fata îi spuse de suma de bani cerută, entuziasmul celei care a adus-o pe lume nu se domoli. Din contra.
- Foarte bine, răspunse veselă.
Carla nu mai știa ce să creadă. Închise telefonul și porni către casă. Urmară două săptămâni de frământări, suferințe și decizii de luat.
*
Aflată la capătul răbdării, cu universul prăbușit și lipsit de perspectivă, ființa umană se comportă straniu. Carla intrase în acest joc al minții, mai mult decât își dădea seama. Cu două zile înainte, lichidase contul de economii și așezase banii în plic, privind absentă bancnotele care se îngrămădeau în buzunarul de hârtie.
Acum făcuse schimbul și apăsarea o sleise de puteri. Intră în rezervă și privi patul în care Cezar încetase să mai lupte. Se apropie și se așeză pe scaun, apoi îi apucă mâna, căutându-i pulsul. Nu reuși să-l descopere. Se hotărî într-o clipă. Înghiți pastila fără apă și o simți lunecând pe gât. Rămase țintuită pe chipul iubitului, iar după un timp ochii lui se deschiseră. Avea din nou păr cârlionțat atârnând peste frunte, buze cărnoase și zâmbet de Hollywood. Bărbatul se ridică din pat și fata simți o mână trăgând-o după el. Porniră amândoi către ieșirea salonului și intrară într-un tunel. Cezar începu să fredoneze melodia la care apela ori de câte ori era fericit și, cu fiecare viers, în jurul lor apăreau flori, arbori, apoi un gard din nuiele. Clara descoperi grădina bunicilor ei, unde Cezar se simțise mereu atât de bine. În mijlocul ei, domnul Claus îi aștepta zâmbind în colțul gurii. Stătea drept și cu brațele deschise. Băiatul se opri și ridică mâna iubitei, apoi o privi în ochi. Un ultim sărut, apoi dispăru într-un vortex de lumină.
Clara rămase pierdută, privind în gol. Domnul Claus întinse o mână și îi arătă un fluturele cu aripi albastre, legănându-se peste pajiștea plină de flori. Apoi strânse palmele și pocni din degete. Pentru câteva clipe, fata își pierdu cunoștința.
Se trezi în scaunul de la marginea patului și privi către ușă. Se ridică, așeză telefonul pe noptieră, apoi trecu pe lângă asistentele care se grăbeau să intre în rezervă și plecă spre grădina bunicilor.
Jumătate de oră mai târziu se opri în mijlocul pajiștii, privind florile unduindu-se în briza blândă a începutului de mai. Fluturele cu aripi albastre apăru din spatele unui arbore. Se apropie de ea și se așeză pe piept, chiar în dreptul inimii, lăsând polenul să se întindă peste bluza albă. Aceeași atingere suavă, pe care Cezar o repeta ori de câte ori îi spunea că o iubește.
În scurt timp aripile deveniră albe și fluturele alunecă spre burta femeii. Carla simți lovitura dinăuntrul ei și speranța încolți, asemenea unei flori în sărutul soarelui. Înțelese mesajul. O parte din Cezar trăia în pântecul ei. Pentru prima oară în ultimele săptămâni, începu să râdă.
Deasupra buricului, o pată cenușie îi atrase atenția. Era locul unde fluturele se oprise pentru câteva clipe. Apoi corpul lui căzuse în iarbă, amestecându-se cu umbrele pământului. Carla coborî privirea și începu să-l caute printre firele de iarbă. Nu reuși să-l descopere. După o vreme încetă să mai răscolească pământul reavăn. Porni către casă și merse învăluită de liniște. Spre seară ajunse în fața blocului și intră în scară. Trecu pe lângă cutia de scrisori și văzu conturul alb ieșind de sub clapă. Scoase plicul și descoperi opt mii de euro, îngrămădiți în buzunarul de hârtie. Zâmbi a doua oară.
Pe scări își aminti de mușcata de la geam, luată de Cezar în ziua când au hotărât să-și cumpere casa lor și să renunțe la chirie.
- Of, Doamne! De când nu am mai udat-o?