Înger pentru o zi

Am plecat de acasă cu gândul să ajung cât mai repede la spital. Nu dormisem toată noaptea, gândindu-mă la Hannah, fetița mea. În după amiaza zilei trecute, ieșind de la școală, fusese acroșată pe trecerea de pietoni de un teribilist. Vestea a venit ca un șoc și m-a lovit cu toată forța pe care un părinte singur o poate recepționa. Când m-a sunat diriginta, aflată la câțiva pași de locul cu pricina, am avut senzația că nu vorbește cu mine. Am scăpat telefonul în iarbă, când încă se auzeau cuvintele doamnei și am fugit spre spital, fără să mă gândesc că un taxi m-ar putea ajuta. Apoi totul s-a transformat într-un film horror. Hannah a intrat într-o operație care s-a întins până aproape de miezul nopții.
Medicul care a condus echipa de chirurgi, fără să ridice ochii, mi-a spus doar patru cuvinte.
- Este în comă indusă.
Apoi a dispărut pe culoarul cufundat în semiîntuneric, iar eu am început să plâng, așa cum nu am făcut-o niciodată. O asistentă m-a sprijinit, mângâindu-mă pe umăr.
- Mergeți acasă, mi-a spus cu o voce scăzută, aproape șoptită.
Am străbătut străzile pustii vreo două ore, până am ajuns să deschid ușa de la intrare. Durerea s-a transformat în delir și am vorbit cu Hannah, ca și cum ar fi fost în casă. Peste tot îi vedeam umbra și auzeam glasul atât de drag. Spre dimineață am început să-mi reproșez cu voce tare, privind individul din oglindă drept un tată denaturat. Mi-am pierdut mințile când s-a crăpat de ziuă și am început să alerg prin casă. Nu mai aveam răbdare. Am avut tupeul să caut telefonul, deși știam că l-am abandonat în iarba din fața blocului, apoi m-am încălțat fără să-mi pese de perechea pantofului care nimerise în picior. Am îmbrăcat un tricou, geaca din cuier și am pornit către spital. De fapt m-am rătăcit în propriul oraș, deși îi știam cam toate cotloanele. Eram aproape de centrul orașului, când o liniște suspectă a pus stăpânire pe mine.
L-am întâlnit mergând agale pe trotuar, cu mâinile în buzunarele pardesiului de culoarea cerului într-o zi de octombrie. O figură ștearsă, pe lângă care treci fără să o observi. Am simțit o apăsare stranie, asemenea unei greutăți așezată pe umeri. În dreptul stâlpului, aproape de stația de autobuz, am ridicat privirea. Am rămas într-un soi de hipnoză, greu de interpretat de creier. Individul a traversat încet, fără să-i pese de mașinile care treceau pe ambele sensuri. Fața ciolănoasă, lipsită de tulei, lucind precum păpușile din plastic, și-a schimbat mimica. Nu știu ce m-a speriat mai tare: figura de mort, sau glasul răgușit.
- Te-am găsit, mi-a spus încercând un zâmbet.
- Cu mine vorbiți? l-am întrebat bătând în retragere.
- Desigur, mi-a răspuns dilatându-și ochii. Misiunea ta începe curând.
Pentru o clipă am simțit furie, amestecată cu teamă. L-am îmbrâncit cu mâinile amândouă, dezechilibrându-i statura deșirată.
Nu s-a lăsat impresionat. Mi-a privit mâinile așezate pe pieptul său și a făcut un singur pas în spate. Slab și uscat precum un profet, m-a privit pe sub sprâncenele stufoase, măsurându-mă din cap până în picioare.
- Sir, deși par un saltimbanc, ar trebui să mă iei în serios.
Am privit orologiul din piața veche și am simțit inima pulsând cu putere.
- Cred că este o eroare, am pronunțat stins, revenind pe trupul lung și un pic încovoiat. Nu vă cunosc.
- Cu siguranță, mi-a răspuns fixându-mă cu ochi melancolici. Însă eu am fost trimis să te caut și, în sfârșit, după câteva zile în care am umblat pe străzile orașului, ți-am dat de urmă.
Și-a ridicat brațul, trăgând mâneca pardesiului și ceasul neobișnuit care îi ocupa încheietura mâinii a început să strălucească. Am văzut cadranul cu patru limbi, așezate în formă de cruce.
- În mai puțin de un minut, după socoteala mea, vei pleca. Ai la dispoziție o zi și te rog să profiți la maximum.
- Domnule! am strigat fără să țin cont de politețe. Ești nebun! Este ora opt dimineața și nu am chef de glume. Am destule probleme și mă grăbesc teribil.
Deasupra noastră cerul s-a înseninat și soarele s-a grăbit să-i accentueze luciul cheliei.
- Poate ai vrea să te uiți, mi-a răspuns fără să-i pese de tonul și mimica mea. Și-a ridicat privirea, apoi a îndreptat palmele vertical.
I-am urmat îndemnul, cu gândul să ies cât mai repede din starea confuză. Astrul m-a făcut să lăcrimez, apoi am închis ochii.

*

- Santer! Ce-i cu tine?
Mirosul de balegă proaspătă m-a făcut să tresar. Lacrimile ajunseseră până în bărbie și se uniseră într-un gogoloi care mă gâdila. Prin gene, soarele lumina necruțător. Am coborât privirea, îndeajuns cât să observ barba năclăită care îmi atârna precum o mătură despletită. Ochii mi-au ieșit din orbite și palmele, acoperite de mănuși jerpelite din piele, au dat drumul hățului. Animalul pe care stăteam cocoțat s-a oprit brusc, iar borurile pălăriei mi-au acoperit parțial câmpul vizual.
- Bine ai revenit printre noi, sir, am auzit un glas dogit cu accent comic. Ai dormit mai bine de patru ceasuri. Mă întreb, cum naiba reușești?
Abia atunci, privind în jur cu precauție, am observat siluetele cailor. Undeva, la câțiva zeci de metri în față, podișul pe care mă aflam se termina brusc, iar prăpastia se întindea amenințătoare.
- Frank te așteaptă, a continuat vocea grăbind tempoul. A spus să te prezinți fără întârziere.
- Ce naiba se întâmplă? Unde sunt? Cine e Frank?
Corul de râsete a durat o vreme. Aveam senzația că și lighioanele intraseră în horă. Pe de altă parte, a fost un respiro binevenit. Am reușit să-mi ridic pălăria și să privesc în jurul meu, observând cei patru călăreți opriți la câțiva metri. Dacă ar fi fost să fac o speculație, după felul cum erau îmbrăcați, aș fi spus că mă aflam în Vestul Sălbatic. Numele de Santer îmi era cunoscut dintr-o carte celebră. În ea, individul era un bandit renumit.
- Bună întrebare, m-a încurajat tipul cu vocea răgușită, sorbind câteva înghițituri dintr-o ploscă jegoasă. Poate vrei să-i iei locul. Cine știe?
- Nu vreau, am rostit precaut.
Voia bună s-a stins într-o clipă.
- Atunci mergi în vale, a întins brațul în lungul prăpastiei. Până la apus trebuie să rezolvăm problema cu ferma. Nemernicul de proprietar se ține bățos. Nu vrea nici în ruptul capului să vândă. Cred că Frank te trimite să-l îndupleci în ceasul al doisprezecelea. Deși, dacă ar fi după mine, un glonț în scăfârlie ar încheia afacerea.
Am rămas gânditor câteva clipe, întrucât nu știam cum să urmez cărarea. Murgul meu începuse să devină nerăbdător. Fornăia și ridica botul în soarele necruțător. Din instinct am apucat hățul și l-am lovit ușor. Destul de tare pentru că, într-o clipă, m-am trezit într-un galop susținut. M-am cambrat și pălăria a căzut pe spate, în timp ce șnurul s-a oprit pe grumazul apărat de barba imensă. Din fericire calul pornise în direcția bună și chicotele celorlalți au rămas în urmă. M-am redresat greu, însă la timp. Patrupedul simțea că pe spatele său ajunsese un începător. Am tras cu putere de cureaua din piele și murgul a ridicat botul, arătându-și dinții galbeni. Zăbala îi strângea fălcile și nu a avut încotro. S-a oprit, apoi a lăsat capul și a căutat un mănunchi de iarbă. Atunci am văzut pușca cu două țevi, agățată în fața mea. M-am studiat câteva clipe. Am urmărit cu privirea cureaua cu cataramă argintată și cele două pistoale prinse de ea. Am dat barba la o parte și mi-am privit pieptul. Cămașa de culoarea vântului atârna amenințător, în timp ce vesta din piele neagră cunoscuse și zile mai bune.
- Doamne! Chiar sunt în Vestul Sălbatic!
Din față, norul de praf înainta cu repeziciune. Primul călăreț a apărut din inima furtunii portocalii și a strunit roibul la câțiva pași de mine. Arătarea de pe cal m-a speriat teribil. Cu un ochi închis, în timp ce al doilea compensa printr-o mărime neobișnuită, își etala cicatricea sângerie care traversa obrazul.
- Santer! Ești tâmpit?
Am deschis gura să spun ceva, însă, cu o mișcare fulgerătoare, individul a scos un pistol și l-a îndreptat spre mine. Șleahta s-a înșirat în jurul meu, privindu-mă cu suspiciune. Am numărat în grabă zece suflete. Am continuat la noroc.
- M-ai chemat, Frank, m-am bâlbâit încercând să par supus.
Îmi amintesc că inima îmi bătea să sară din piept. Citisem în cărți despre bandiții din Vestul Sălbatic și nu voiam să verific teoriile despre moartea care plutea pe aceste meleaguri.
- Ce naiba este cu tine? m-a întrebat pe un ton provocator. Mă privești ca și cum m-ai văzut pentru prima oară. În plus, aștepți să vin eu la tine.
M-am străduit să rămân stăpân pe situație. Țeava coltului zâmbea sinistru în lumina soarelui, iar individul din fața mea nu avea chef de glume. Mișca ușor capul, evaluându-mă într-un mod care dădea fiori pe șira spinării. În rest stătea nemișcat, precum o stană de piatră. În mod paradoxal, avea barba bine întreținută, iar hainele păreau destul de noi.
- Scuză-mă, i-am răspuns pe un ton stins. Am dormit cam mult și soarele preriei m-a năucit.
Dacă ceea ce vedeam în fața ochilor era un zâmbet, atunci nu voiam să știu cum arata când era supărat. A lăsat pistolul, rotindu-l de câteva ori pe deget, apoi l-a pus în teacă. Fără să mă piardă din ochi, a scos o țigară de foi din buzunarul vestei. A rupt-o tacticos, apoi a plimbat limba peste capătul smuls. Soarele mă orbea parțial și nu am văzut cum a aprins-o. Un rotocol de fum care se amesteca grăbit cu praful stârnit de cai și vântul preriei, s-a împrăștiat peste bandă. Frank a ridicat brațul, apoi l-a îndreptat către soare apune.
- Preț de două ore, nu mai mult și ai să ajungi la ferma lui Oasis. Trebuie să-l convingi de bună voie să semneze actul de vânzare-cumpărare. Noi venim în urma ta și, într-un fel sau altul, astăzi se va încheia tranzacția. Să-i spui, că Frank Morgan aduce documentul și nu este nevoie decât de amprenta sa. Desigur, va primi suma de bani cuvenită. Și amintește-i că nu există amânare.
M-a privit încă o dată, dilatându-și ochiul valid.
- Ești bine, Santer?
Aceeași bâlbă. Pentru a doua oară am deschis gura, însă nu am reușit să răsuflu decât onomatopee hilare.
Din fericire Frank Morgan nu a așteptat răspunsul meu. A ridicat mâna în aer și a rotit-o de câteva ori. A pornit în galop spre oamenii opriți aproape de prăpastie, iar gașca l-a urmat în șir indian.
Mă simțeam ciudat. Am început să conștientizez că mă aflu într-un alt timp, deși senzația nu mă mulțumea deloc. Am amânat cât am putut de mult plecarea, asigurându-mă că banda nu putea să mă vadă. Și-ar fi dat seama că sunt un greenhorn. Am pornit ușor, vorbind cu voce tare murgului. Cred că înțelegea ce îi spuneam. Fără să folosesc pintenii, ori să fac vreo mișcare dibace, a început să alerge. Nu mi-a trebuit mult să mă acomodez. Lecțiile de echitație pe care le luasem în tinerețe mă ajutau. Doar de câteva ori a trebuit să trag ușor de hăț, cât să-l îndemn către apus. Pe drum am încercat să devin mai relaxat, să pot analiza ce mi se întâmpla. Însă oricât mă chinuiam, nu descopeream nimic care să-mi liniștească inima. După un timp m-am integrat destul de bine cu tovarășul meu care, după ce trecuse peste tot felul de obstacole, nu dădea semne de oboseală. Poate spuma adunată în buza șeii, rupându-se în curentul de aer să-l fi dat de gol. În rest, același ritm și cadență a copitelor.
Să fi trecut vreo două ore, când am văzut ferma. De fapt o cocioabă construită cu acoperiș neuniform și ferestre înclinate amenințător. Am trecut cu ușurință de gardul care se ondula în bătaia vântului, apoi, după câțiva zeci de metri, am ajuns în bătătură. Un câine răgușit a apărut din spatele casei. S-a oprit în dreptul prispei și a început să-și scuture blana amenințător. Praful stârnit de copitele murgului i-a înecat avântul. A început să tușească, apoi să schelălăie. Într-o clipă ușa s-a deschis, lovind cu putere oblonul din lemn care scârțâia în bătaia vântului. Impulsul l-a împins către fereastră.
- Niciun pas, sir! am auzit un glas ferm, în timp ce arma cu două țevi, ținută în mâini de un bărbat impunător mă luase la țintă. Vă asigur că Mary a mea, nu greșește.
Am tras cu putere de hăț și m-am oprit, privindu-l pe sub borul pălăriei. Am ridicat mâinile încet, așa cum citisem că trebuie să procedeze cineva amenințat de o carabină cu glonț pe țeavă. Individul s-a apropiat precaut și s-a oprit la câțiva pași în fața mea.
- Cine sunteți și ce vânt vă aduce la ferma mea? m-a întrebat ridicând arma spre capul meu.
Proastă inspirație! I-am răspuns fără să mă gândesc la consecințe.
- Știți, m-a trimis Frank Morgan...
Nu am apucat să termin propoziția. Trosnetul armei m-a făcut să tresar, apoi murgul meu, speriat de pintenii pe care i-am înfipt de frică, s-a ridicat în două picioare. Atracția gravitațională a făcut restul. M-am prăbușit precum un sac de cartofi aruncat din căruță într-o zi de târg. M-am lovit destul de rău și am rămas întins pe spate, amețit. În minte repetam ca un turbat:
„M-a împușcat, m-a împușcat.”
Se poate să fi spus și cu voce tare, pentru că o umbră mi-a acoperit fața câteva secunde mai târziu. Am deschis ochii încet și zâmbetul bărbatului cu armă, urmat de o înjurătură porcoasă, m-a adus în simțiri.
- Greenhorn! a scuipat strâmbându-se.
Mi-a vorbit apăsat, silabisind cuvintele.
- Sir! Primul glonț este întotdeauna un avertisment. Ar trebui să știți lucrul acesta. Nu poți împușca un om care ridică mâinile, oricât de canalie ar fi acesta.
Am vrut să-i răspund, însă glasul mi s-a topit într-o horcăială prelungă. Înghițisem praf, iar nasul se julise destul de urât. Am simțit gustul sărat invadând gura și am privit șuvoiul de sânge, prelingându-se peste barba neîngrijită. Cu toate acestea am reușit să mă ridic în picioare. Murgul se oprise și mă privea speriat. Fermierul s-a grăbit să-l liniștească. Se vedea de la o poștă că era priceput. L-a mângâiat ușor, apoi i-a vorbit pe un ton care i-a oprit fornăielile și mișcarea haotică.
- Well, nu știu ce a vrut Morgan să facă, însă nu cred că a trimis omul potrivit.
M-a privit pătrunzător, măsurându-mă din cap până în picioare, apoi a lăsat arma cu țevile spre pământ. A scos de la cingătoare o sticlă plină de praf și a deșurubat capacul. Mi-a întins-o, mișcând de câteva ori capul.
- Beți câteva guri, m-a îndemnat, așteptând ca mâna mea tremurândă să ajungă în dreptul ei.
Încă o surpriză. Era cea mai puturoasă băutură pe care am încercat-o vreodată. Cred că prin partea locului se numea whisky, însă, pe lângă gustul cunoscut de ploșniță, mirosea puternic a urină. În plus, era aproape fierbinte. I-am văzut zâmbetul, imediat după prima înghițitură. Arsura și-a croit drum până în stomac și, pentru câteva clipe, mi-am pierdut suflul. Am început să tușesc, iar binevoitorul meu și-a ridicat pălăria căzută pe spate și a început să râdă în hohote.
- Greenhorn sadea, mi-a spus fără ocolișuri.
A așteptat să închei episodul și să pot vorbi. A devenit serios într-o clipă.
- Sir, dacă nu vă este cu supărare, ce treabă aveți cu Frank Morgan?
- M-a trimis să vă spun că, în câteva ore, vine cu documentul. Actul de vânzare-cumpărare. De asemenea...
- Pe toți dracii din cer și pe mațele tuturor pieilor roșii, m-a oprit scurtând zările. Nu vând nimic!
Printr-o mișcare fulgerătoare a îndreptat-o pe Mary către mine.
- E pământul meu și ferma mea. Am cumpărat totul legal, de la Administrație. Muncesc de cinci ani și nu am de gând să dau bir cu fugiții. Puțin îmi pasă de banda lui Morgan. Drumul Calului-de-Foc nu va trece peste proprietatea mea.
Știam ce voia să spună. Indienii numeau astfel calea ferată. Am coborât privirea și am ridicat încă o dată mâinile. Gestul i-a îndulcit zdrahonului tonul.
- Sunteți ciudat, sir! Arătați ca un westman sadea, însă în interior zace o altă persoană.
Cât de bine intuise. Chiar am vrut să-i mărturisesc, când, un glas de copil amestecat cu schelălăitul câinelui, mi-a oprit pledoaria. Dinspre fermă, o fetiță alega ocolind tufișurile, agitând deasupra capului o eșarfă roșie.
- Ahyoka! a strigat fermierul fără să mă piardă din ochi. Oprește-te! E periculos!
Fata nu l-a ascultat. A continuat să alerge și s-a oprit când a ajuns atât de aproape, încât i-am putut distinge trăsăturile. Atunci am avut un șoc teribil. Câinele se așezase în față, asemenea unei santinele și lătra furios. Am simțit că îmi pierd echilibrul. Într-o clipă, mi-am adus aminte de accident, de spital. Copila semăna leit cu Hannah, fetița mea. M-am gândit că înnebunisem de-a binelea. Glasul puternic m-a făcut să tresar.
- Ți-am spus să te oprești!, a repetat fermierul privind către fetiță.
- E gata mâncarea, a răspuns privindu-mă cu ochi senini. Este de ajuns pentru toți trei.
A ridicat eșarfa, și-a prins părul bogat, apoi a iscodit cu privirea murgul meu.
- E obosit și flămând, a mărturisit micuța, iar patrupedul a coborât capul și a pornit cuminte către fermă fără să fie îndemnat.
Bărbatul m-a privit cu ochi blajini.
- Dacă Ahyoka spune să veniți, înseamnă că sunteți un om bun, sir. Simte sufletul. Mă numesc Oasis. Bine ați venit în ferma mea!
Mi-a întins mâna cât o lopată, străduindu-se să așeze pușca în tocul prins pe spatele său. Într-o clipă devenise altcineva. Sincer, nici nu știam cum să reacționez. A venit în dreptul meu, apoi a întins brațul.
- După dumneata, sir!
Am pornit către casa cu ferestre înclinate, hipnotizat de ceea ce trăiam. Îmi aminteam fiecare detaliu, însă durerea sfâșietoare dispăruse. Fetița a urcat treptele din lemn, apoi s-a întors zâmbind. Semăna atât de bine cu Hannah, încât un gând însoțit de un sentiment apăsător a pus stăpânire pe mine. Mi-am adus aminte că, odată, cu prilejul unei aniversări, o mătușă din partea tatălui mi-a vorbit de strămoși. Aflase la rândul ei de la un bunic, că o stră-străbunică ar fi fost originară din vestul Americii. Nu știu de ce, însă atunci mi-am amintit cu claritate discuția cu pricina. Ahyoka avea aceeași privire și gropițe adânci în obraji, părul bogat și neastâmpărul pe care odorul meu îl etala mereu. Mi-a întins mâna și m-am grăbit să o ating. Un fulger mi-a traversat inima.
Ne-am așezat la masa din lemn fără să vorbim, ascultând scârțâitul scaunelor care accentua orice mișcare a trupurilor. Oasis mă privea pe sub sprâncene, iar eu mă simțeam stânjenit. Am simțit ghiontul în coaste, iar fetița cu ochi negri a așezat strachina, apoi mi-a întins o lingură din lemn.
- Fasole, mi-a spus, ridicând privirea.
Abia atunci am înțeles. Uitasem să-mi dau jos pălăria plină de praf.
Am mâncat tăcuți. Am terminat primul și m-am grăbit să rup tăcerea.
- Am să vă apăr, am zis pe un ton care i-a stârnit fermierului un hohot de râs.
Ahyoka m-a privit cu o mimică serioasă.
- Dacă îi dai voie să preia controlul, avem o șansă.
- Nu înțeleg!
- Cel căruia i-ai împrumutat trupul, mi-a răspuns fata.
M-am schimbat la față. Am simțit inima pulsând cu putere și atunci, pentru prima oară, am dedus că în interiorul meu mai era cineva. Gustul acru și mirosul de măsea stricată mi-a invadat gura.
- Pe toți dracii din lume! am înjurat fără să vreau.
Într-o clipă am fost dat la o parte, îngrămădit într-un colț al trupului și acoperit de o pâclă care mă amețea. M-am ridicat în picioare, tot fără voia mea și, cu o mișcare fulgerătoare, am scos pistolul din teacă și l-am îndreptat spre Oasis. Santer preluase controlul.
- Sir, nu este o idee prea bună, a vorbit fermierul pe un ton scăzut.
Cel puțin bizar! Îl vedeam pe bărbatul așezat pe scaun, însă senzația era că mă aflam undeva în spate și că în fața mea, fără să-mi obtureze câmpul vizual, se găsea o altă persoană care domina trupul. Fetița s-a grăbit să vină în colțul mesei, deși privirea protectorului ei era mai mult decât sugestivă. M-a privit în ochi, apoi a rostit cuvinte pe care nu le-am înțeles. Ceața care mă învăluia s-a topit și am reușit să preiau controlul, în timp ce Santer, horcăind o înjurătură, s-a retras. Am rămas nemișcat mult timp, strângând cu putere pistolul, apoi l-am pus în toc fără să-i cobor cocoșul. Mișcarea m-a dat de gol. Oasis a început să-și miște capul și să rostească același cuvânt care în Vestul Sălbatic însemnă începător.
- Greenhorn-ul a revenit, l-am auzit, iar fetița mi-a zâmbit.
Nu am apucat să spun ceva. Un glonț a trecut prin fereastră și s-a înfipt în peretele din spatele meu. Am auzit un cor de fluierături. Banda lui Frank Morgan ajunsese la fermă.

*

Mi-am dat seama de două lucruri. Lăsasem pușca atârnată de șaua murgului și nu aveam niciun fel de experiență în ceea ce privește luptele din Vestul Sălbatic. Oasis s-a repezit către Ahyoka, protejându-i trupul. Fetița s-a grăbit să se pună la adăpost, în spatele dulapului din lemn, apoi fermierul s-a schimbat la față. A înhățat-o pe Mary și m-a privit în ochi câteva clipe.
- Chiar vreți să ne apărați, sir? m-a întrebat în timp ce un al doilea glonț a spart lampa cu gaz.
Am apucat să înclin din cap, apoi zdrahonul s-a întors și a împins cu putere oblonul din lemn. Fereastra se spărsese după prima lovitură și trosnetul armei a smuls un răcnet în rândul bandiților. Într-o clipă, iadul s-a dezlănțuit.
Priveam pistoalele, paralizat în mijlocul camerei, incapabil să reacționez în vreun fel. Doar norocul a făcut să nu mă nimerească asaltul bandei.
Să fi trecut zeci de secunde, până am simțit prezența străină. De data aceasta, Santer mi-a vorbit direct.
- Să te ia dracu`, sir! Fă ceva, sau lasă-mă pe mine! Doar nu ai de gând să-i lași să-mi bortelească bunătate de corp. Vulpea de Morgan m-a trădat! A vrut să mă elimine de la bun început. Primul glonț mi-a fost adresat.
M-am liniștit, gândindu-mă că ar fi bine să-l las să preia controlul și am început să asist la demonstrația unui cowboy adevărat. Santer s-a repezit pe lângă fermier și a sărit prin fereastră, răsucindu-se în aer, fără să-i pese de tirul intens. A descărcat colturile, privind spre murgul meu care necheza și se ridicase în două picioare. Din doisprezece gloanțe, patru și-au atins ținta. Câteva clipe mai târziu, a rămas întins în fața prispei, cu mâinile acoperite de fum cu miros de praf de pușcă.
Replica a fost dură și neașteptată. Banda lui Frank Morgan pierduse într-un minut cinci suflete, adică o treime din efectiv și s-a grăbit să se replieze în afara bătăii armelor. Am auzit glasul dogit a căpeteniei, apoi, privind printre gene, am văzut cum bandiții se retrag. Chițăitul lui Santer, urmat de o înjurătură de mamă necunoscută, a încheiat runda.
Amicul meu nu s-a grăbit să se ridice. Avea controlul corpului și știa ce este de făcut. A încărcat pistoalele, fără să piardă din ochi colbul de la orizont, apoi s-a târât spre murg. Îi simțeam încordarea. Aștepta ceva și al șaselea simț declanșase un gust metalic și o încordare a mușchilor pe care nu o mai întâlnisem. Ceața m-a amețit din nou. Mi-am dat seama că întreg spectrul de senzații nu era altceva decât adrenalină. Apoi s-a întâmplat. O pușcă a trosnit atât de aproape, încât în ureche s-a instalat un țiuit apăsător. Santer s-a aruncat ca o panteră, răsucindu-se încă o dată și a tras către un tufiș din apropiere. Am auzit horcăitul, apoi individul a ieșit la iveală. Arsura din umăr, urmată de o smucitură teribilă mi-a aruncat trupul în iarba preriei. Omul lui Morgan, lăsat în urmă drept observator, a reușit să mă împuște. Din fericire Oasis ne-a venit în ajutor. L-a doborât cu o lovitură precisă, direct în țeastă.
Când a ajuns la mine, Santer pierduse controlul. Mii de ace, amestecate cu o presiune care mă țintuia la pământ, îmi încleștase gura și mâinile. Zdrahonul s-a grăbit să mă ridice și a pornit spre fermă. De pe spatele său, priveam dâra de sânge care șerpuia prin praf.
M-a așezat în pat, iar Ahyoka a venit lângă mine și mi-a mângâiat obrazul. Am uitat de durere. Când am început să îmi simt umărul, Santer a revenit.
- Ce vrăjitorie este asta? a întrebat poticnindu-se. Am adormit în timp ce mă aflam în șa și m-am trezit cu altcineva în corp.
A ridicat mâna validă și a îndreptat-o către fetiță.
- Am murit?
- Nu, i-a răspuns privindu-l în ochi.
Vedeam strălucirea și continuarea m-a uimit atât pe mine, cât și pe amicul meu.
- Rugăciunile mele s-au împlinit. Alături de noi se află cineva din alt timp.
Santer și-a mușcat buzele până la sânge. Oasis a apucat umărul atins de glonț și, folosind eșarfa roșie din părul fetiței, l-a înfășat strâns. Gustul sărat mi-a invadat limba, apoi tonul vocii lui Santer s-a schimbat. A devenit blând, de nerecunoscut.
- Morgan nu va renunța. Îl cunosc bine. Va ataca și nu va lua prizonieri.
Fata a dat din cap, apoi s-a grăbit să aducă un pocal din lut.
- Bea, l-a îndemnat și a apropiat vasul de buze. Ai să te simți mai bine.
Lichidul era afurisit la gust, însă în câteva minute durerea fizică a dispărut ca prin minune. Am simțit ceva ce nu am perceput până atunci. Spiritul lui Santer a trecut de bariera care ne separa și am început să mă simt bizar. Cea mai apropiată comparație era că mă aflam într-o realitate virtuală, unde mă puteam mișca în voie, însă execuția propriu zisă avea oarecare întârziere. Amicul meu a pornit să vorbească peste mine, iar eu m-am fâstâcit.
- Pe toți dracii, a înjurat și mâna a început să se rotească.
Nu eram sigur că eu am inițiat mișcarea, însă el a reușit să lămurească povestea.
- Sunt drogat, a rostit râzând de bâlba mea. Adică, scuze, sir! Suntem drogați.
Atunci am simțit că am ajuns în sufletul banditului căruia îi intrasem în trup și nu era deloc ceea ce mi-am închipuit. O tristețe adâncă, o rană acoperise universul emoțional în care pătrunsesem. Cu ochii minții am văzut figura unei femei pe care o pierduse. Fusese omorâtă și de atunci, Santer a devenit altcineva.
- Ajunge, sir! mi-a strigat pe un ton blând și m-am grăbit să-i respect dorința.
M-am hotărât să mizez totul pe o carte.
- Ajută-ne! i-am răspuns și mi-am deschis sufletul cât am putut de mult. L-am simțit că bântuie prin amintirile mele, apoi a privit-o pe Ayhoka cu alți ochi.
- Acum înțeleg, mi-a șoptit.
A început să vorbească apăsat.
- Morgan vrea să mă elimine și, până la noi ordine, este dușmanul meu. M-a trimis drept cercetaș, însă nu m-am gândit că voia să scape de mine.
S-a ridicat din pat cu o prospețime uimitoare și l-am urmat o clipă mai târziu, într-un slow-motion lipsit de logică. I-am simțit gândurile sub forma vocii șoptite care se încăpățâna să se combine cu ideile mele. Apoi pălăria plină de praf, așezată pe scaun, a zburat în mijlocul camerei.
Frank Morgan ataca din nou.
Santer a privit fetița, apoi s-a apropiat de Oasis.
- Sir, ar fi cazul să plecați! În scurt timp iadul va ajunge în această cameră. Ia-ți fiica și porniți spre sud. Am să chem murgul în spatele casei. Am nevoie doar de pușcă și cartușe. Thunder vă va scăpa de nenorocire, iar eu, împreună cu prietenul cu care împart corpul, îi vom opri.
- Deși o iubesc mai mult decât orice pe lume, nu este fiica mea, a mărturisit huiduma cu lacrimi în ochi. Am găsit-o, după ce satul ei a fost atacat de tâlhari. A fost unica supraviețuitoare și am luat-o cu mine. Pe atunci avea doar câțiva ani. M-am gândit să o numesc Ahyoka – Ea a adus Fericirea – și nu m-am înșelat. Pentru că mi-a dăruit într-adevăr, fericirea. Spune că vorbește cu Manitu, o forță fundamentală, Marele Spirit al indienilor. Mi-a salvat viața de câteva ori și chiar mi-a spus că va veni cineva din viitor.
Santer a coborât privirea pe dușumeaua roasă de carii. Nu-i păsa de gloanțele care începuseră să șuiere. Fetița ne privea cu ochi scânteietori, ascunsă în spatele dulapului din lemn, iar Oasis, așezat în genunchi, căuta o poziție de tragere. Glasul amicului meu s-a schimbat încă o dată. Îi simțeam neliniștea, amestecată cu părere de rău.
- Sir, nu cumva evenimentul cu pricina s-a petrecut acum unsprezece ani, dincolo de colina celor șapte pietre?
Oasis s-a oprit gânditor, strângând carabina în mâini.
-Întocmai!
Santer și-a deschis degetele și le-a așezat de o parte și de alta a limbii. A fluierat și în câteva clipe am auzit nechezatul lui Thunder. Am știut că tragedia a fost opera lui Frank Morgan și amicul meu, proaspăt intrat în bandă pe atunci, fusese părtaș. Amintirile îmi invadau gândurile într-un vârtej amețitor și greu de controlat.
Ahyoka m-a privit intens, apoi a rostit aceleași cuvinte pe care nu le înțelegeam.
- Am să rămân aici, a rostit puțin mai târziu.
Se pare că Santer a înțeles semnificația, pentru că s-a repezit spre oberlihtul care dădea în spatele casei și a trecut prin el. Eram uimit de agilitatea sa. A înhățat pușca din șa, când Thunder a trecut pe lângă noi, apoi a smuls cu cealaltă mână tolba cu cartușe. Într-o secundă a încărcat carabina și a tras amândouă focurile spre ținte pe care nu le distingeam. Țipete sugrumate de ecoul armelor au deconspirat bandiți ascunși la adăpostul unui tufiș. Asaltul bandei era inevitabil.
Au ieșit călare din adăpostul tufișurilor, descărcând armele și țipând pentru a ne intimida. Nimeni nu a stat să-i numere. De fapt lipsea chiar șeful. O manevră dibace, dar riscantă.
Santer doborâse deja trei, iar Oasis încă unul, când ne-am dat seama. Am auzit trosnetul armei, în același timp cu pirueta amicului meu. Glonțul lui Frank Morgan a trecut prin umăr, aproape de prima lovitură încasată în runda întâi. Am văzut pușca prăvălindu-se, apoi Santer a scos un pistol și a tras în direcția roibului. Șeful bandei s-a prăbușit, însă două din gloanțele sale au nimerit ținta. Nu știam ce este mai dureros. Falca dislocată și gâtul invadat de sânge, abdomenul deschis cu senzația că pierzi ceva din tine, ori arsura din umăr.
Toate acestea le simțeam ca și amicul căruia îi împrumutasem trupul. S-a desprins de mine și mi-a șoptit stins.
- Morgan nu știe că suntem doi.
Nu am înțeles imediat ce a vrut să spună. Am văzut cum pământul se apropie, apoi m-am prăbușit cu fața în praful preriei. Am strigat de câteva ori, însă Santer nu mi-a răspuns.
Frank Morgan făcuse un ocol și atacase din spate. L-am auzit înjurând, apoi o mână fermă mi-a întors trupul. Îi priveam cicatricea sângerie care îi traversa chipul de la frunte până în bărbie, cu ochii deschiși în fumul din țeava coltului care încă fumega. Preluasem controlul și încă aveam mâna încleștată pe armă. Nu am ezitat. Am tras de două ori. S-a prăbușit lângă mine, iar eu am rămas privind cerul albastru, lipsit de nori.
Într-un târziu, Ahyoka a venit și a îngenunchiat lângă mine. A început să plângă, mângâindu-mi obrajii.
- Oasis a murit, mi-a spus printre suspine. A reușit să-i doboare pe bandiți, înainte de a ajunge la mine. Îți mulțumesc pentru tot.
Nu știam dacă se adresează lui Santer, sau mie. Mai degrabă amândurora. Soarele a început să strălucească, apoi lacrimile mi-au încețoșat privirea.

*

M-am trezit în stația de autobuz, privind orologiul din piața veche. Era patru fără un minut, după amiaza. Mi-a atras atenția vitrina de la parterul imobilului de peste drum, unde era afișată data. Eram cu o zi înainte de a pleca în Vestul Sălbatic și omul cu fața lucind precum păpușile din plastic, era pe marginea trotuarului de vis a vis. A traversat fără să-i pese de mașini, cu mâna stângă întinsă, privind ceasul care acoperea încheietura. S-a oprit aproape de mine și mi-a spus aceleași cuvinte pe care Ahyoka le-a rostit fără să le înțeleg.
- Arma supremă este timpul. Cuvintele acestea le-a spus Ahyoka.
Eram năucit și picioarele îmi tremurau amenințător. Individul m-a privit în ochi, apoi s-a uitat la semnul din bărbie, pe care îl aveam din naștere, fix în locul unde Frank Morgan m-a împușcat.
- Eu sunt Ajani, paznicul Arhivei Sufletelor, s-a destăinuit. Te-am trimis în trecut să o salvezi pe micuță. Destinul ei este confruntat cu încercări teribile. Este strămoșul și urmașul tău. Mai sunt patruzeci de minute până la accident. Ar fi cazul să te grăbești!
Într-o clipă, starea de liniște a dispărut și durerea sfâșietoare a revenit. Am început să alerg, gândindu-mă la cel mai scurt drum către școală. Pe drum mi-am dat seama că aveam șansa să o salvez pe Hannah. Am ajuns la colțul străzii și am văzut-o râzând și ridicând mâinile spre cer, făcând semne păsărilor ca și cum ar fi prieteni. Glasul ei răsuna atât de frumos. Apoi am văzut bolidul, apropiindu-se și am luat decizia într-o clipă. M-am aruncat în fața mașinii, la câțiva zeci de metri de fetița care pășise pe zebră. Izbitura m-a aruncat în aer și am văzut pământul rotindu-se, alături de picături de sânge care se întindeau în șiraguri strălucitoare. Asfaltul dur mi-a oprit zborul și am rămas cu ochii deschiși, privind cerul. Hannah a venit și a îngenunchiat lângă mine. Plângea și îmi mângâia obrajii. Eu am început să râd, până când liniștea m-a cuprins și am simțit o aripă de înger.

Comentarii