Pișcot
Am auzit mieunatul în timp ce deschideam ușa de la intrare. O clipă am întors capul și am privit coridorul.
„E ușa mea”, mi-am asigurat gândurile rebele, apoi am pășit în antreu. Strălucirea becului cu incandescență m-a făcut să tresar. De acolo, din fața cuierului cu trei brațe, nu zăream canapeaua. Însă prezența străină se așezase pe umeri, asemenea unui câmp de forță. Miorlăitul lung m-a dus cu gândul la fereastra de termopan din balcon.
„Am uitat să o închid”, m-am ocărât și, fără să mă descalț, ținând rucsacul drept scut, am pășit în cameră. Sclipirea din hol se întindea cuminte peste covorul oval, dar nu am avut curajul să privesc mai departe. Prin luciul plasmei, dormeza se distingea destul de bine. Pernele se ridicaseră asemenea unui gogoloi peste cuvertura bej, în timp ce ochi strălucitori mă sfredeleau într-o hiperbolizare ridicolă. Am scăpat geanta și am aprins becul din instinct. Lustra a risipit misterul. Așezată confortabil, mustăcind și mieunând, o pisică mă privea prin splendoarea irișilor de culoarea cerului de mai. M-a cucerit simplu, printr-o cumințenie care mi-a topit întrebările și m-a îndemnat să mă apropii. Nici măcar nu și-a mișcat capul. Doar ochii. A început să toarcă, asemenea unui motor pe care îl auzi în depărtare și să-și miște mustățile precum corzilor unei chitare. Aproape că am cerut voie să mă așez. Ne-am privit un timp, măsurându-ne cu interes. Întinsese labele din față și își plimba coada asemenea unui ștergător, etalând pata albă care o încheia. M-am speriat abia când a început să-și țuguie buzele și să-și ridice nasul catifelat. Pentru o clipă, figura blândă a pisicii comune s-a metamorfozat și am simțit furnicături pe șira spinării. I-am auzit glasul, impresionându-mi creierul cu un timbru cald. Am rămas perplex. Nici acum nu știu dacă amestecul de sentimente confuze scufundate în teamă m-a determinat să zâmbesc, sau faptul că vorbea... peltic.
- Stiu că este greu de crezut, însă totul este cât se poate de real, a început mișcându-și capul într-o parte și cealaltă. A ridicat o lăbuță și a răsfirat cele cinci degete, privindu-mă atent.
- Mă azută să simt vibrații, s-a destăinuit în timp ce înghițeam în sec și deschisesem deja un canal de frică intensă.
- Am înnebunit, am rostit privind adidașii hlizind complice.
- Deloc! m-a asigurat felina coborând de pe perne.
Eram la marginea patului și nu aveam unde să fug. Însă am avut tăria să aștept ghemotocul de blană de culoarea pișcotului de șampanie să vină lângă mine, apoi să se așeze sprijinit de piciorul meu. I-am admirat blana scurtă, fără să am curajul să o mângâi. Cumva a simțit că trebuie să-mi vină în ajutor. Și-a întors capul și a mișcat de câteva ori din ureche. M-a privit prin irișii strânși.
- Mirosi bine, a încercat un compliment uimindu-mă încă o dată. Mi-a zâmbit cu o mimică destinsă.
- Stii, sunt un el, m-a încurajat deschizându-și degetele de la ambele lăbuțe. S-a întins dincolo de marginea canapelei și a așteptat să spun ceva.
Acum vă rog să mă iertați, însă mă treceau toate celea și trebuia să fac ceva. Emoția își spunea cuvântul.
- Trebuie să merg la baie, am mărturisit rușinat, în timp ce motanul îmi privea atent buzele. Nu sunt sigur, dar cred că atunci am auzit un râs înfundat.
- Du-te, du-te, m-a încurajat.
- Cum te cheamă? l-am întrebat ridicându-mă și privind către hol.
- Ce nume mi-ai pune? mi-a răspuns cu o altă întrebare. Stiu că voi, oamenii, dați nume haioase animalelor.
Nu m-am gândit nicio clipă. În timp ce pornisem spre toaletă, i-am răspuns.
- Ți-aș spune... Pișcot!
M-am împiedicat de rucsacul abandonat în pragul camerei și era cât pe ce să cad pe gresia antreului.
Chițăitul pisoiului s-a prelungit până când am închis ușa.
- Îmi place! l-am auzit aprobându-mă.
- Doamne! Un motan vorbitor...
Când am revenit, musafirul mă aștepta întins pe covor. Avea capul culcat pe labele din față și coada ridicată, asemenea unei antene. Eram atât de confuz, încât am început să mă bâlbâi. S-a ridicat, observând că mă schimbasem la față. A zâmbit larg, dezvelindu-și dantura albă.
- Ce-i cu tine? m-a luat la rost.
- Nu șșștiu da-da-că este adevărat ce mi se întâmplă, am răspuns împleticind limba.
Motanul și-a rostogolit ochii în orbite, apoi a devenit serios.
- Ți-am mai spus o dată: totul este cât se poate de real. Sunt sigur că am azuns unde trebuie.
Era prea mult pentru mine. Genunchii refuzau să mai asculte. M-am așezat sleit, în timp ce felina își accentuase zâmbetul.
Tragi-comic. Semăna cu un fost președinte al țării. M-am ciupit cu putere de antebraț, apoi mi-am făcut curaj.
- Pe unde ai intrat? l-am întrebat privind fereastra închisă. Mânerul era așezat vertical și perdeaua trasă precum o lăsasem dimineață, înainte de a pleca la servici.
Pișcot și-a fixat ochii pe un punct, probabil o gaură imaginară de șoareci din perete. Părea absorbit în totalitate de zona aceea.
- Vin din viitor, mi-a răspuns nonșalant, iar eu m-am înecat cu propria salivă și am început să tușesc.
- Poate vrei o gură de apă, m-a îndemnat urmărind episodul prin care treceam.
- Nu sunt informații usor de digerat.
Din clipa aceea, Pișcot a devenit un altfel de motan. Și-a cambrat trupul printr-o mișcare comună speciei, apoi, trăgându-se spre marginea covorului, s-a ridicat pe lăbuțele din spate. Și-a dres glasul și mi-a urmărit mersul legănat spre bucătărie. Când am revenit cu paharul în mână, încă mai dădea din cap.
- As fi preferat unul mai dezghețat, m-a înțepat urmărindu-mi mărul lui Adam în timp ce înghițeam apa.
M-am rușinat înțelegând parțial aluzia. Am trecut pe lângă el, uimit că îmi trecea de talie.
-Vrei? l-am întrebat privindu-i limba ieșită peste mustăți.
- Nu, mi-a răspuns grăbit. A așteptat să așez paharul pe birou, apoi a continuat privindu-mă cu ochi sfredelitori.
- Am fost trimis aici!
- De către cine? l-am întrebat bănuitor.
- De tine, peste douăzeci si cinci de ani, mi-a mărturisit.
A început să-și miște o ureche, deranjată de musafiri nevăzuți. M-a privit strângând din ochi.
- Si din toate opțiunile, am azuns la un scriitor.
- Ce vrei să spui?
- Călătoria prin saltul cuantic te-a ales. Nu poate fi o coincidență.
Îl ascultam cu ochii dilatați și îi priveam lăbuțele care gesticulau expresiv. Despre viitor, despre un alter ego care reușise să construiască o mașină a timpului prin care voia să se auto-perfecționeze, despre Pământul anului 2050. Capul pornise să mă doară îngrozitor, iar ochii să lăcrimeze. Eram martorul unui eveniment extraordinar și mă străduiam, pe cât posibil, să țin pasul cu emoțiile care mă copleșeau. Amicul meu vorbea dezinvolt și, din când în când, privea către punctul de pe perete, dilatându-și irișii. După o pauză de câteva secunde a afișat încă o dată zâmbetul, urmat de nelipsita pendulare a capului.
- Nu crezi o iotă, a continuat măsurându-mă din cap până în picioare.
- Peste puterea mea de înțelegere, i-am răspuns sincer, ștergându-mi ochii.
- Vin dintr-un viitor convergent, a încercat să-mi explice șerpuind sugestiv lăbuța. Unde toate posibilitățile se întâlnesc.
Priveam ghemotocul de blană de culoarea pișcotului în sevraj. Din când în când îmi dădeam bobârnace peste obraji să mă asigur că sunt treaz. O pisică vorbitoare, venită dintr-un viitor... convergent. Cred că a înțeles repede că trebuia să-mi spună ceva concret, înainte de a-mi pierde mințile. S-a oprit din trăncănit și a pus lăbuțele în șold. Asta le întrecea pe toate.
- Acolo esti un geniu, mi-a spus pe un ton glumeț. Doar în universul acela, parte din multi-versul integrat în continuu spațiu-timp.
Îmi privea ochii sprijiniți de orbitele dilatate și continua să-mi spună lucruri incredibile.
- M-ai trimis în trecut, iar saltul cuantic a calculat cea mai bună variantă. Sincer, mă asteptam să azung la un fizician, ori la o variantă cyborg. Nicidecum la un scriitor. Spune-mi, cum mă vezi?
Mi-aduc aminte că am făcut doi pași în spate, sprijinindu-mă de tocul ușii din antreu.
- Un motan vorbitor care mă privește dintr-o poziție ciudată, i-am răspuns.
- Ciudată?
- Stai cu lăbuțele în șold și te sprijini pe cele din spate.
- Oh, nu! a exclamat. Acum înțeleg de ce am azuns în acest univers. Stăpânul meu are nevoie de imaginația ta, mi-a mărturisit împăcat. Asta îi lipseste.
- Cum îl voi ajuta? Nu înțeleg.
Pișcot mi-a zâmbit cu aceeași mină tragi-comică.
- Deza ai reusit. Am venit un simplu motan si mă întorc în lumea mea evoluat. În plus, aduc cu mine imaginația ta.
S-a oprit din pălăvrăgit și m-a privit drăgăstos, aș spune. Apoi a venit lângă mine și mi-a îmbrățișat picioarele. I-am simțit inima bătând cu putere.
- Acum trebuie să-ți imaginezi tunelul cuantic, mi-a șoptit. Nu mai pot să stau mult. Dacă treci de sevraz, cine stie ce-ți închipui despre mine.
Avea dreptate. M-am uitat în punctul în care tot își dilata irișii și l-am descoperit. Un vortex care arunca umbre peste peretele alb. Am privit în lungul lui, în timp ce amicul meu s-a desprins de mine. A intrat în tunel, apoi s-a întors zâmbind complice.
- Un cadou de despărțire, mi-a spus deschizând lăbuța.
O sferă multicoloră s-a oprit în mijlocul camerei și ea, femeia visurilor mele, a apărut.
- Caut-o, mi-a vorbit Pișcot pentru ultima oară, apoi s-a evaporat în culoarul cuantic și peretele a îngropat orice urmă. Am întors capul și am rămas hipnotizat. Era atât de perfectă, încât am uitat să respir.
- Te aștept, mi-a spus, apoi a dispărut și ea într-o sclipire misterioasă.
Mult timp am privit în gol. Paharul cu apă de pe birou se uita la fel de mirat.
- Am rămas doar noi, i-am răspuns într-un târziu.
*
Nu există zi să nu o caut. Construiesc afișe și le lipesc pe stâlpii speranței. Poza ei și numărul de telefon al inimii mele. Seara mă gândesc la Pișcot și știu: în universul lui, imaginația mea construiește o lume mai bună.