Etajul opt

Două lucruri am făcut în ziua aceea. Am alergat prin oraș să rezolv treburi gospodărești și, ca în fiecare vineri în care programul îmi permitea, am participat la ședința Cenaclului. Puțin după ora douăzeci și unu am ajuns în fața blocului cu prietenul și colegul meu, sporovăind despre cele petrecute. Ca de fiecare dată, l-am însoțit până la ușa liftului. Ascultând ecoul pașilor săi, am ridicat privirea către indicatorul luminos de pe ușa metalică. Imobilul în care locuim are șapte etaje, însă atunci ne aștepta o surpriză. Am văzut amândoi optul zâmbind provocator. Am rămas minute bune în fața ascensorului care se încăpățâna să expună ceva inexistent. Ne priveam și nu știam cum să reacționăm.
- Parcă n-am băut atât de mult, mi-a zâmbit amicul scărpinându-și mustața. Avem în bloc etajul opt?
- Se pare că da, i-am zâmbit complice. Am ajuns în Zona Crepusculară și noi suntem actorii principali.
Am ridicat mâna către întrerupător, însă gestul prietenului meu mi-a oprit elanul.
- Cred că am să-l iau pe celălalt, mi-a spus întinzând bastonul spre capătul holului. S-a îndreptat către al doilea lift care, întâmplător, se afla la parter. Câteva secunde a ezitat să tragă mânerul, apoi i-am auzit glasul ironizând întâmplarea. Ecoul s-a stins treptat, în pereții din beton.
Banal, nu?
Așa am spus și eu până când, împins de o curiozitate care nu-mi dădea pace, am apăsat butonul. Ascensorul a coborât trecând prin cifra șapte, apoi șase și, în câteva zeci de secunde, a ajuns în fața ochilor. Am privit precaut prin fereastra îngustă, apoi am deschis ușa.
- P, plus șapte, am rostit făcându-mi curaj.
De jur împrejur, pereții capitonați cu lambriu zâmbeau în lumina palidă. Nici pomeneală de cifra opt. M-am întors cu fața către oglindă și am studiat sinopticul. Am simțit inima pulsând cu putere și timpanul asaltat de un țiuit misterios. Nu îmi venea să cred. Prin suprafața argintată, dincolo de panica instalată ad-hoc, creierul meu interpreta o imagine diferită. Deasupra chenarului în care erau așezate cifrele, optul strălucea în mijlocul unui comutator de mărimea unei monede de cincizeci de bani. Cercul clipea și am fost tentat să-mi schimb poziția corpului. Din față, nici urmă de etajul buclucaș. Pentru o clipă mi-a venit o idee năstrușnică. Am privit încă o dată oglinda, apoi am întins mâna analizând reflexia. Am atins tasta virtuală și ascensorul a pornit ușor, iar zgomotul de fond din ureche a dispărut. Am așteptat până când cercul luminos care înconjura cifra opt nu a mai clipit. Liftul s-a oprit și am rămas secunde bune iscodind interiorul. Am ieșit pe același mozaic bine-cunoscut și am privit înscrisul de pe frontispiciul de metal.
„SARCINĂ MINIMĂ ȘI MAXIMĂ 74, 6 KG”
- Asta le întrece pe toate, am spus suduind. Exact ce-am văzut dimineață pe displayul cântarului.
În lateral, acolo unde ar fi trebuit să fie balconul și al doilea ascensor, am descoperit un perete pe care atârnau două tablouri pictate manual. În primul un lup negru, iar în cel de-al doilea unul alb. Nu am stat să le contemplu. Am privit în lungul palierului, încordându-mi auzul. Lumina neonului împrăștia vag o senzație de liniște. Nu exista casa scărilor și cele șaisprezece uși erau la fel. Aceleași covorașe bej și praguri înalte. Mânere cu rozetă de culoare aurie și yale rotunde. Șaisprezece uși similare cu a mea. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am pășit timid și senzorul de mișcare a declanșat primul bec. L-am privit până când s-a stins, apoi mi-a venit o idee la fel de grozavă. M-am căutat în buzunare și am scos cheile. Am mers pe vârfuri până în dreptul celei de a treia uși din partea dreaptă. Tremuram, însă am avut puterea să o deschid. M-am oprit în holul interior privind către cameră, apoi un chip jovial s-a ivit de după zid. M-am speriat atât de tare, încât am scăpat cheile pe gresie. Zgomotul s-a auzit asemenea unui tunet. Mi-am pierdut echilibrul, iar individul care semăna cu mine și avea mirosul meu, s-a grăbit să-mi vină în ajutor.
- Cei cu tine, frate? i-am auzit glasul, simțind cum mă apucă de subțiori.
M-a tras către canapea, țuguindu-și buzele, apoi imitând un sărut hilar.
- De când te aștept! Am crezut că nu mai apari.
M-a măsurat din cap până în picioare, apoi și-a arcuit sprâncenele, scărpinându-se după ureche.
- Arăți rău, mi-a spus întorcând capul spre masa din bucătărie.
Printre gene am recunoscut paharul din care îmi plăcea să beau.
- Vrei apă minerală?
Am înclinat capul, privindu-i mersul legănat. Își târâia papucii și pentru o clipă m-am gândit că fac și eu la fel.
- Mă prostesc, mi-a răspuns ghicindu-mi gândurile.
Într-o clipă și-a îndreptat pieptul și a apucat pocalul cu o mișcare surprinzătoare. Am auzit apa și zgomotul bulelor de dioxid de carbon, apoi s-a întors către mine.
- Uită-te bine! Eu sunt tu, acum zece ani. Pricepi?
- Nu înțeleg nimic, am răspuns cu gura uscată, chinuindu-mă să înghit.
- Adică... înainte de a lua decizii greșite. Eu nu voi rămâne cu ea! Este vorba de... știi tu cine. Dacă dorești, aștepți până când voi ajunge la vârsta ta. Apoi vom deveni un singur trup. Însă va trebui să rămâi închis în această casă, unde nu vei îmbătrâni. Ai să te vezi pe tine, dar cu un alt destin. Facem afacerea?
Am apucat paharul cu amândouă mâinile, iscodindu-i fața prin peretele de sticlă.
-Zece ani este o viață de om! Vrei să stau într-o închisoare. Nu știu dacă rezist.
M-a privit clipind într-un mod pe care nu-l știam. Într-o clipă a devenit trist și gânditor.
- Știi, dacă refuzi am să dispar pentru totdeauna. Îți promit că îți voi dărui bucurie și împlinire. Te rog, așteaptă-mă!
- Nu pot zece ani, crede-mă! Aici voi continua să sufăr de singurătate cronică.
Mi-am privit adidașii care lăsaseră urme pe covorul oval.
- Al meu este gri cu pătrate verzi și maro. Al tău este invers, am schimbat vorba.
I-am simțit durerea așezată pe spatele meu. Nu a insistat. M-a condus către ușă și mi-a întins cheile. Când am ieșit pe palier, l-am zărit îmbătrânit. Înainte de a închide, i-am auzit glasul stins.
- Adio, frate.
Am rămas cu ochii ațintiți în peretele din beton. Ușa dispăruse, iar eu eram atât de confuz, încât a trebuit să mă așez pe marmura rece. Din când în când ridicam brațul și senzorul activa lumina plafonierei. Nu știu cât am stat, dar privind către intrarea din față, m-am gândit că aș putea să încerc. Am ezitat de câteva ori până când am îndrăznit să deschid broasca. Am intrat încet, apoi am aprins lumina în hol, lăsând cheile în ușă, pe partea din interior. Un miros înțepător m-a întâmpinat de la primul pas. Camera era întunecată și, undeva spre bucătărie, i-am zărit trupul. Mi-a făcut semn să aștept, apoi s-a ridicat din fotoliu. Semăna cu mine, însă era diferit. Avea obrajii supți și cearcăne mari care atârnau ca niște bucăți de carne hidoase. Se mișca greoi și întindea în mâini o lesă din piele. Am auzit mârâit, apoi scrâșnet de dinți. De după canapea, o jivină mă privea cu ochi scânteietori. Se uita când la mine, când la versiunea mea. Aș fi putut să jur că era lupul negru pe care l-am văzut în tabloul de lângă lift. Uneori ridica botul și adulmeca mirosul străin. Din fericire lesa îl prinsese bine și stăpânul său părea mulțumit.
- Intră, nu te sfii, mi-a spus smuncind fiara. Liniștește-te, Roha!
Un personaj din povestirile mele. Nici nu se putea un nume mai potrivit. Fiecare pas l-am făcut încet, fără să stârnesc dihania. Câteodată își arăta colții sticloși și scotea limba mârâind sinistru. Îmi simțea frica și, pe măsură ce mă apropiam, îi percepeam și eu încordarea. Egoul meu mă privea zâmbind ironic.
- Toată viața ți-a fost frică! Lupoaica este întruchiparea temerilor tale. Sunt aici și ești în fața lor.
Din pragul camerei am privit pereții plini de urmele ghearelor. Din loc în loc, sânge vânăt accentua cicatricele. M-am oprit într-un colț, sprijinit de corpul bibliotecii. Cărți multe, însă nu am recunoscut niciun nume. Toate îmi erau străine.
- Se hrănește cu disperare și frică, a continuat apăsat. Boala este cea mai mare plăcere a ei. Fiecare suferință de a mea o face mai puternică. Ajungi să trăiești în universul ei. Eu nu mai am scăpare, însă tu, da.
- Cum?
- Îi voi da drumul din lesă, mi-a spus cu o mină posacă. Este singurul mod de a pleca de aici. Facem afacerea?
- La dracu, am înjurat cu ciudă, apoi ochii roșii și respirația puturoasă au venit către mine. M-am trezit râzând, într-o reacție incontrolabilă la nivel cognitiv. Fiara a trecut prin mine ca și cum aș fi fost o hologramă și s-a izbit de bibliotecă. Vacarmul stârnit de cărțile care se prăbușeau peste bestie a fost acoperit de urletul sinistru. Am citit la întâmplare într-un volum cu coperți cartonate.
„IA CHEILE ȘI FUGI!”
Nu am vrut să mai aștept nici o clipă. Le-am scos din broască și am ieșit când jivina își venise în simțiri. Ușa robustă m-a ajutat să opresc asaltul. De câteva ori am simțit izbitura, urmată de un ecou înfundat. Apoi zidul văruit în culoarea vântului turbat a acoperit totul.
- Ajunge! am țipat și am pornit către lift. Dincolo de colțul palierului am descoperit ceva care m-a paralizat. Picioarele au început să mă mănânce îngrozitor. Nici urmă de ascensor. Doar cele două tablouri și același zid sinistru. Am început să respir iute și picături reci au alunecat pe șira spinării. Mănunchiul de chei îmi zâmbea în lumina palidă a neonului de la capătul palierului. Ce puteam face? Am deschis prima ușă din dreapta și am intrat în hol fără să mă gândesc la consecințe.
Camera era diferită de cele vizitate până atunci. M-a întâmpinat o lumină caldă. În față, un trup bine-cunoscut mi-a făcut semn să înaintez. Apoi lupul de culoarea zăpezii a apărut din bucătărie și m-a privit cu ochi limpezi. Câteva clipe i-am admirat trăsăturile zvelte, apoi s-a scuturat și din blana lui s-au ridicat steluțe multicolore. Egoul meu a întins brațele.
- Bine ai venit, mi-a șoptit pe un ton blând. Nu-ți fie teamă. Aici ești în siguranță. S-a întors către animal și s-au privit în ochi.
- Magia se ascunde în lucruri pe care le amâni, mi-a spus. Lupul meu se hrănește cu lumină, iar hrana lui este gratuită. Este tot ce ai mai bun în tine. Partea divină care trăiește în sufletul tău.
- Aș vrea să rămân aici, m-am grăbit să-i răspund.
- Asta nu se poate, mi-a zis abătut. Uită-te în oglindă și spune-mi ce vezi.
A așteptat să ajung în dreptul suprafeței argintate. Ceea ce am descoperit m-a lăsat fără cuvinte. În locul lupului, un înger de lumină mă privea cu ochi sfredelitori. L-am recunoscut imediat. Semăna cu mine și aripile sale, pe jumătate deschise, îi puneau în evidență trupul zvelt.
- Hamaliel! am rostit și mesagerul Domnului mi-a zâmbit.
- Este îngerul tău păzitor, mi-a spus egoul meu ridicând brațele. Te păzește de când te-ai născut și luptă continuu pentru sufletul tău.
- Atunci aș vrea să rămân aici, am repetat apăsat.
- Din păcate lucrul acesta nu este posibil. Privește încă o dată în oglindă.
Ceea ce am văzut atunci m-a îngrozit. Prin trupul meu colcăiau tot felul de jivine scârboase. Din când în când, botul sticlos al lupului negru răzbătea în exterior. De fiecare dată se căznea să-mi agațe carnea. Mii de ace îmi traversau abdomenul. Coarne roșii își făceau loc printre firele de păr și tâmplele îmi zvâcneau teribil. Pentru o clipă semănam cu stăpânul fiarei cu blană neagră, apoi trăsăturile reveneau.
- Ești plin de păcate, mi-a vorbit Hamaliel supărat.
- Parcă oamenilor le era interzis să vadă oștile îngerești, am rostit privindu-i ochii senini.
- Este oglinda Domnului, mi-a răspuns egoul meu. În ea te poți vedea așa cum ești. Însă nu e timpul pierdut. Poți alunga umbrele.
Am simțit neputință și părere de rău. O rugăciune șoptită către Tatăl Ceresc l-a determinat pe înger să zâmbească din nou. Într-o clipă m-am trezit pe palier și zidul a îngropat cea mai arzătoare dorință a mea. Atunci, în momentele de cugetare care îmi traversau mintea, am înțeles mesajul.
Am plecat cu privirea în pământ, ascultând senzorii care activau plafonierele și m-am oprit în fața ultimilor două uși. Am hotărât să o deschid pe cea din stânga și ceea ce am descoperit mi-a dat șansa să pot așterne pe hârtie întreaga întâmplare. Am intrat într-un apartament în care locatarul, deși avea chipul meu, era un cyborg cum am văzut în filmele sf. M-a întâmpinat cu șuieratul silențios al servomotoarelor bine construite, apoi cele două extensii de pe umeri au început să împrăștie lumină stroboscopică. La început nici nu am știut cum să reacționez. M-am oprit în pragul camerei și picioarele au refuzat să se mai miște. Îi priveam corpul metalic și circuitele complexe care se ițeau de sub platoșă. Undeva, la baza gâtului, un furtun transparent de grosime apreciabilă transporta un șir de micro-mașinării asemănătoare insectelor. De-a lungul picioarelor, aripioare metalice pulsau sincron, împingând gaz fosforescent spre abdomen.
- Intră! mi-a spus cu voce metalică, în timp ce pașii săi zguduiau dușumeaua. Ai ajuns unde trebuie!
- Cine ești? l-am întrebat cu ochii dilatați de groază.
- Sunt tu dintr-un alt univers, mi-a răspuns încercând să zâmbească. Am ajuns pe această planetă dintr-o greșeală regretabilă. Sincer, nu m-am așteptat să am vizitatori.
- De ce nu ieși din acest loc? am continuat să-l întreb sub imperiul fricii.
- Am încercat, crede-mă! De fiecare dată când dobor ușa, mă așteaptă un hău întunecat, apoi totul se reconfigurează. Sunt într-o închisoare fără scăpare.
- Eu am chei, i-am răspuns agitând mănunchiul de metal.
- Degeaba! Nu pot supraviețui în universul tău, decât în acest apartament.
Încercam să-mi stăpânesc frica și să-mi ostoiesc inima care bătea să-mi spargă pieptul.
- Cum ai ajuns aici?
- Cu ajutorul unui dispozitiv de teleportare. Din păcate nu-l pot folosi decât o singură dată. Am setat greșit parametri și iată-mă aici, în universul acesta. Să nu mă înțelegi greșit. Mecanismul este capabil să efectueze o infinitate de călătorii. Doar că, mereu cu altcineva. Identitatea îmi îngrădește șansa de a ajunge acasă. Însă tu, o poți face. Poți ajunge oriunde vrei, însă nu-ți recomand planeta mea. Eu sunt printre puținii care nu au apucături.
- Ce vrei să spui?
- Să spunem că, acolo de unde vin, ucigașii și maniacii sunt considerați normali. Cei blânzi sunt vânați și introduși în centre de reeducare. Eu am fugit, folosind un dispozitiv al corporației pentru care lucram. Eram deja căutat și am vrut să dispar din lumea... civilizată.
Zicând acestea mi-a arătat un cub de mărimea unui fotoliu obișnuit, pe fațetele căruia se plimbau lumini multicolore.
- Este de ajuns să pui palma pe suprafața lui și să te gândești la un loc anume. Grăbește-te! Nu știu cât va dura până când mă vor descoperi. Pot aduce zeci de asemenea dispozitive și atunci nu mai am scăpare. Nu aș vrea să te găsească poliția interstatală. Echipamentul, ca și mine, nu poate exista decât în această cameră. Va accepta transferul, apoi se va dezintegra.
Atunci, în acele clipe, nu mă mai gândeam la nimic. M-am apropiat de cyborg și am întins mâna către mașina de teleportare. Pentru câteva secunde am simțit că mă prăbușesc în gol, apoi m-am trezit pe aleea din fața imobilului în care locuiesc.

*

De fiecare dată când ajung acasă, mă opresc în fața liftului. Privesc indicatorul luminos și pulsul se accelerează. Mă gândesc la Etajul opt și știu că mai sunt doisprezece apartamente de vizitat. Un fior lăuntric îmi spune că nu voi rezista tentației. Cine știe unde voi ajunge?

Comentarii