Ultima dorință
Drumul urcă sprijinit de o stâncă golașă. La o aruncătură de băț, gardul din nuiele își înclină creasta într-o reverență fatală. Poarta din lemn este singura pavăză. Bătrânul o deschide cu o mișcare înceată, accentuând scârțâitul. Se căznește să-și amintească unde a ascuns unsoarea, însă renunță repede. Privește prispa deformată de vreme și oftează.
,,Poate astăzi”, rostește în gând. Ridică privirea către cer și ochii adânciți de riduri zămislesc lacrimi pe obrajii îngălbeniți de vreme. Adulmecă aerul căutând amintiri. Privește papucii de culoarea prafului, apoi șosetele găurite în dreptul degetului mare. Pornește către casă lăsând dâră în colbul bătăturii. De mult nu-l mai ascultă piciorul stâng. S-a obișnuit cu el și îl poartă asemenea unei poveri lăsată trupului încercat. Mâna dreaptă se agață de bârna din lemn, în locul unde este sculptat anul în care a fost ridicată.
Mușcata de la fereastră îl privește printre frunze.
- Vin acum, șoptește gândindu-se la cana cu apă de pe masă. O iubește pentru că îi poate spune orice. Floarea ascultă tăcută și își unduiește tulpina discret în semn de respect. Îi știe toată viața, o moștenire atât de importantă. O udă încet, lăsând apa să coboare peste frunze prin buza teșită a cănii din metal. Îi spune o poveste despre timpuri apuse, apoi se așază în pat, cu fața în sus. Privește printre grinzi și începe să fredoneze o melodie. E felul lui de a gândi. Ar vrea să știe unde îi sunt ochelarii. Legați cu ață, dar încă solizi. Cu ramă de culoarea piersicii coapte, cu lentile groase de care a râs acum, câți ani? Nu-i mai găsește, deși cele două camere sunt sărăcăcioase, fără multe cotloane unde s-ar putea ascunde.
- Poate afară, rostește neconvingător. Se minte frumos, apoi îl cuprinde somnul. Se lasă purtat pe aripi din care nu ar mai vrea să scape. Aude scârțâitul porții, apoi pași și ușa se deschide. Un trup de lumină se oprește încrețind covorul din iută.
- Ai murit, Iacobe! își spune.
- Ești între lumi, răspunde vizitatorul. Sunt îngerul tău, dar nu sunt singur.
Într-o clipă fereastra se întunecă. O umbră rece se așază în colțul camerei.
- Dacă ochiul tău este sănătos, vei vedea numai lumină. Dar dacă este și rău, vei vedea negură.
Iacob ascultă și privește în mijlocul întunericului. Vede trupul gârbovit și fața străvezie.
- Eu sunt moartea, rostește al doilea drumeț cu glas metalic.
- Așadar, voi muri, rostește bătrânul.
Îngerul lasă să intre pe ușă un tânăr.
Iacob tresare. Nici trupul de lumină și nici cel scăldat în beznă nu-l înfricoșează mai mult. Este el în tinerețe.
- Sunt ultima dorință, rostește junele cu glas pe care îl uitase de mult. Înainte de judecată ai dreptul la încă o zi. În trup tânăr, de Crăciunul anului o mie nouă sute patruzeci și șapte. Când ai cerut-o în căsătorie pe Nadia. Da, da, femeia care ți-a făcut atâta rău. Asta îți dorești cel mai mult. Un singur lucru mai trebuie să-ți spun. Cealaltă este dragostea adevărată.
*
Era într-o joi. O zi mohorâtă cu nori plumburii care amenințau cu ninsoare. Pe Strada Nouă tânărul Iacob mergea atent să nu-și murdărească manșetele pantalonilor. Buchetul de trandafiri roșii era transpirat. Celofanul puțin mototolit, iar cartonașul pe care era scris câteva cuvinte era amenințat de umezeală. Sub pălăria cu boruri largi număra casele până la treizeci și nouă, unde era invitat să petreacă Sfânta zi de Crăciun. Îi venea să alerge, însă imaginea domnișoarei Nadia îl oprea să facă vreun gest necugetat. Trebuia să arate impecabil pentru că astăzi intenționa să o ceară în căsătorie. Se opri în fața scărilor simțind inima bătând nebunește. Uită să apese soneria și folosi mânerul metalic, alungând câțiva porumbei care se așezaseră pe balustrada balconului.
- Crăciun fericit, domnule Iacob! Te așteptam.
Fata deschise ușa privindu-l provocator. Un zâmbet larg, doi ochi superbi și o mână întinsă îl făcu să pătrundă în vestibul. Se bâlbâi de câteva ori și Nadia izbucni în râs.
- Ești nostim! Intră, te rog.
Din hol, ușa dădea în salon unde erau ceilalți invitați. Se opri în prag, cu pălăria în mână. Patefonul cânta șlagărul ,,Nu te am decât pe tine” și într-o clipă își aminti. De înger, de moarte, de ultima dorință. Zâmbi. Asta era melodia pe care o fredona când se gândea la ceva.
- Florile sunt pentru mine?
Iacob lăsă pălăria să cadă pe marmura camerei rezervată oaspeților. În lumina multicoloră care anima atmosfera întoarse privirea spre Maria, sora Nadiei. O clipă, o singură clipă ochii se întâlniră în beția iubirii fulgerătoare.
- De fapt, sunt pentru Maria.
- Cred că ai dreptate, domnule Iacob! În mâna dumitale sunt douăzeci și unu de trandafiri. Am reușit să-i număr. Eu am împlinit acum câteva zile douăzeci și cinci. Sora mea, Maria, împlinește mâine douăzeci și unu de ani.
Nadia întoarse spatele și porni către oaspeți. Iacob nu mai prezenta interes.
*
Băiatul aflase de câteva zile că aici, în casa dintre stânci, a trăit tatăl său. Uitat de lume și-a găsit sfârșitul în cocioaba care stă să se prăbușească.
Deschide poarta, deși ar putea să pășească peste gardul din nuiele. Se apropie de prispă și vede înscrisul pe stâlpul din lemn. O mie nouă sute patruzeci și nouă. Pătrunde în cameră și privește în jur. Vântul toamnei își face simțită prezența. Observă mușcata de la fereastră și e mirat de frumusețea ei. Ciudat! Are floarea și frunzele îndreptate spre interiorul camerei.
La capătul drumului, dincolo de stânca golașă este cimitirul. Pornește tăcut, strângând în mână ghiveciul. Pentru o clipă i se pare că planta își unduiește tulpina și se bucură când este atinsă. Este martora unei alte linii a timpului și păzește o poveste pe care doar ea o știe.