Șapte picături
Departe de vuietul orașului, în cătunul pierdut între dealuri, Ionuț visează. Cu ochii deschiși se pierde în fumul din hornul casei de vis a vis. Atinge roata scaunului rulant și plimbă mâna peste spițele reci. Se roagă să fie altfel, să-și poată mișca picioarele. Pentru câteva clipe își vede fața în fereastra murdară. Musca prinsă în plasa păianjenului dansează haios. Este acolo de astă vară, de când a râs ultima oară. O lacrimă crudă ajunge sub bărbie și se întinde pe masă. O privește și ascultă glasul vântului care se strecoară prin tâmplăria din lemn. Vocea răsună cristalin.
,,Urmărește fumul din amurg."
Inima începe să-i bată repede, neliniștită. Este sigur că nu a vorbit. Se uită prin odaia sărăcăcioasă. Jucăria de pluș stă așezată pe plapumă, urmărindu-l cu ochi iscoditori. În rest aceeași lumină palidă și umbre prelungi. Scârțâitul roții îi alungă temerea. Zâmbește învârtindu-se de câteva ori, amintindu-și că mâine este Crăciunul.
Își imaginează un brad până în tavan, plin de luminițe multicolore, așa cum a auzit că are a lu' Voicu, bogătașul. Închide ochii, așază steaua în vârf și rostește o dorință. De data aceasta își aude vocea răsunând.
-Aș vrea un scaun cu rotile nou!
Privește dezamăgit către tenișii roși. Aceleași picioare rahitice așezate pe suporți din lemn. Vopseau neagră, sărită din loc în loc și spițe îndreptate pe bancul din bucătăria de vară deschid amintiri. Da, da! Nicio schimbare.
-Rămâne Crăciunul, rostește întorcând căruciorul cu o mișcare fermă. Agăță covorul din iută și se dezechilibrează. Se oprește în piciorul mesei, prins între scaun și podeaua din lemn. Își pierde cunoștința și lumea lui se schimbă...
Se trezește pe o potecă ascunsă de fum, mirosind a lemn de brad. Stă pe picioarele sale, așa cum le-a visat mereu. Puternice și drepte. Începe să sară, să-și dezmorțească anii copilăriei. Un nor ascunde calea șerpuită, iar ceața reflectă amurgul. Negura se ridică în rotocoale acoperindu-i genunchii. Nu simte frigul. Este învăluit într-o atmosferă plăcută și o chemare lăuntrică îl îndeamnă să iuțească pasul. Cercetează zările, de o parte și de cealaltă a cărării și descoperă siluetele unor munți. Răsfoiește cu puterea minții atlasul geografic primit în dar de ziua lui, dar nu descoperă vreo asemănare. De fiecare dată când atinge drumul, norul se apropie. Coboară privirea spre tenișii albi care zâmbesc printre șireturi. Acum sunt noi, ca astă primăvară. Se așază pe vine și urmărește cu palma lățimea potecii. Atât cât se așterne ceața ține și drumul. Un pic mai mult decât cărarea din spatele casei pe care se plimbă cu scaunul rulant.
Din negură o lumină crește în intensitate. O stea își întinde razele multicolore peste picioarele sale. Deschide palmele și cuprinde minunea fără să-i fie teamă. Apoi norul îl învăluie. Ochi blânzi și amintirea unui timp pierdut în melancolie îl fac să șoptească un cuvânt drag.
-Mamă...
Steaua se transformă în cea mai adâncă dorință a băiatului. Este așa cum și-o amintește. În rochia înflorată, cu părul lung și negru revărsat peste umeri și mâinile împreunate în rugă. Îndrăznește mai mult. Îi atinge degetele, apoi îi urmărește buzele deschise într-un zâmbet diafan.
-Ionuț!
Ce dor i-a fost de glasul ei. Ce mult îi lipsește.
-Vreau să stau cu tine, rostește copilul și lacrimile coboară șirag. Șapte picături, cât anii în care destinul i-a despărțit.
-Ești între lumi, rostește femeia adunând puritatea băiatului. În seara aceasta cerul își deschide porțile. O va face de fiecare dată în seara de Ajun și o dorință îți va fi îndeplinită. Poate ai vrea să te bucuri de întregirea trupului și să alergi prin plaiuri nesfârșite. Ori să ajungi în orășelul lui Moș Crăciun, să te întâlnești cu renii, să vezi elfii. Totul există, să știi! Ce îți dorești?
Ionuț își privește picioarele, apoi aude inima bătând cu putere.
-Îmi doresc, ca în fiecare seară de Ajun să fii cu mine, mamă! Să te pot strânge în brațe, să te aud. Lipsa ta mă doare cel mai mult.