Al douăzeci și cincilea pas
Nero își ducea traiul între cer și insulă. Îi plăcea să zboare peste întinsul albastru. Respira aerul înmiresmat și se simțea liber. Somnul îl purta peste curenți într-o amorțeală dulce. Se trezea în nori și trilurile sale răsunau peste zări. Cobora în reprize lungi, căutând bancuri de pești la suprafața oceanului. Un albatros matur, stăpân pe aripile sale. Descoperise cât de ușor își poate ostoi foamea și se amuza pe seama sardinelor care erau luate prin surprindere. Se așeza în mijlocul lor lăsând aripile întinse, apoi se înfrupta până când nu mai putea înghiți. Dansul valurilor îi anima curiozitatea. Se scufunda în abis privind imensitatea întunecată. O lume misterioasă. Cerul îl chema și nu zăbovea mult. Începea să zboare peste valurile înspumate, apoi se ridica.
După câteva săptămâni voiajul se încheie în același loc. Pe stânca golașă, în scobitura săpată de timp, aproape de vârf. Se opri ca de fiecare dată în peretele din granit, adulmecând mirosul. Așeză crengile răsfirate de vânt și privi discul roșiatic care se ascundea în ocean. Auzi gâlceava, însă o ignoră. O voce suavă îl făcu să tresară. O mai auzise. Era Ami, vecina care a crescut odată cu el. Întinse gâtul și văzu aripa. Femela îl simți. Văzu ciocul vânjos, apoi ochii se intersectară.
-Aici erai, murmură.
Nero crezu că visează. Aceeași dulceață în mrejele căreia aluneca înainte de adormi, însă de o altă intensitate. Inima începu să bată într-o cadență nemaiîntâlnită. Simți peștele mâncat de dimineață alunecând pe gât, apoi scăpă câteva bucăți.
-Cineva a mâncat peste măsură, se amuză Ami.
Nero se aruncă în gol și porni spre creastă. Se roti în cercuri largi, apoi se opri în fața masculilor. Femela păru interesată. Se ridică pe vârfuri și își făcu loc. Pentru o clipă îl privi cu alți ochi. Așteptă ca junele să înceapă dansul, dar spre dezamăgirea ei nu se întâmplă nimic. Îi întoarse spatele și rosti câteva vorbe de ocară.
Abia atunci își aminti. Îl văzuse pe tatăl său mișcându-se grațios în jurul cuibului, stârnindu-i mamei chiote de admirație. Timp de câteva luni încercase să-l învețe, dar preocupările de atunci erau cu totul altele. Acum regreta, însă nu mai putea să întoarcă timpul.
„Sunt douăzeci și patru de pași. Fii atent și învață-i! Ai să ai nevoie de ei.”
Vocea îi răsuna în cap, în timp ce larma albatroșilor îl obligă să dea înapoi. Începură să danseze, iar Ami își mutase interesul.
Nero dispăru în amurg, zburând fără să-i pese. Doar să scape de rușine.
Se întoarse pe insulă după câteva zile. O privi de sus, apoi se apropie de cuib cu aripile întinse. În lumina soarelui descoperi ceva care îl determină să urce iar.
-Desigur! rosti încântat.
Tatăl său, înainte de a pleca, desenase pașii. Încă se mai vedeau. Folosise ghearele tocindu-le de peretele din granit. Îngroșase semnele cu sânge și șchiopătă până în ziua când, împreună cu mama își luă rămas bun. Zburară către o altă insulă, aproape de întinderea albă. Acum cuibul era al lui, însă trebuia să-și întemeieze o familie. Să aibă propriul urmaș, apoi să plece la rândul său. Ridică piciorul și îl așeză în primul locaș. Lângă el, era desenat modul cum să-l miște. Ușor și tentant. Apoi al doilea și al treilea. Până când discul se topi în nemărginirea albastră, Nero reuși să parcurgă toate cele douăzeci și patru de mișcări. Croncăni vesel. De acum doar antrenament. Se gândi și găsi răspunsul. Două zile de zbor și plaja va fi a lui. Închise ochii și strânse pleoapele. Figura vecinei îi zâmbi. Simți un fior electrizant și nu se mai gândi la altceva.
*
Trei luni Nero nu se mai întoarse acasă. Se stabilise pe plaja pustie, înconjurat de valuri care îl acompaniau. Repeta până când soarele dispărea în adâncul albastru. Din când în când zbura în larg și se grăbea să găsească bancuri de pești, revenind pe nisip cât putea de repede. În ultima escapadă descoperi ceva nou. Când înota către păienjenișul de sardine.
„Dacă aș repeta asta pe uscat?”
Întinse aripile, apoi așeză unul din picioare în fața celuilalt și împinse cu putere. Văzu discul arzător mișcându-se cu repeziciune. Inventase al douăzeci și cincilea pas. Îl repetă încă o dată, apoi înțelese valoarea descoperirii.
Peste două zile insula străluci în lumina amiezii. Se apropia de casă și inima începu să bată repede. Văzu cuibul și se neliniști. Un albatros se așezase și desfăcuse aripile în semn de intimidare. Era unul din masculii care îl umilise în fața lui Ami. Își aduse aminte că tatăl său îi arătase modul în care trebuie alungat intrusul. Trilul străbătu zările. Picioarele în fața corpului, aripile în spate, apoi se năpusti cu o lovitură devastatoare. În câteva secunde bătălia luă sfârșit. Nero privi adăpostul și se declară mulțumit. Culese cu grijă penele întinse peste crengi și se apucă să încrusteze pasul cel nou. În lumina ultimelor raze de soare, sângele se întindea peste însemn. Privi în zare și ochii începură să strălucească. Mâine o să-i arate lui Ami.
*
Zbura sus, aproape de nori. Din când în când deschidea pliscul și apuca mantia argintie, apoi se rotea de câteva ori. Aproape de miezul zilei, grupul de femele tinere se adună pe platou. Când primii masculi sosiră, hotărî să coboare. Rana din deget îi făcu aterizarea mai lungă decât de obicei. Se opri aproape de cârd și văzu mirarea din ochii lui Ami. O privi insistent, apoi întinse gâtul și aripile. Fără să miște așteptă femela. Lângă el, alt mascul interesat se grăbi să-și înceapă dansul. Nero închise ochii și își imagină plaja cu nisip, apoi cântecul valurilor înspumate. Ridică un picior și primul pas o determină pe vecina lângă care a crescut să-și întoarcă privirea. Era vrăjită. Se străduia să rămână nepăsătoare, însă ciocul deschis o trăda. Nu o mai interesa niciunul din albatroșii de pe insulă. Când jocul ajunse la sfârșit, urmări pasul final. Perfect! Uimirea o făcu să scoată triluri stridente. Nero execută o piruetă, sărind de pe un picior pe celălalt. Un pas nou, nemaivăzut. Cu aripile ridicate, Ami se grăbi să-și îmbrățișeze alesul. Simți inima bătând nebunește, dar nu își dădu seama. A ei, sau a lui?