Frunză tristă
A căzut o frunză pe obrazul toamnei
s-a cuibărit timidă în liniștea din câmp.
Privește către cer și spune o rugăciune
pământul o aude și vântul din răpciune.
Un ultim vals se adună în foșnetul timid
în lumea ei urmează să se întindă vid.
Aruncă-n luptă straiul pictat în acuarelă
covor întins sub plopul, ce-i parte din geneză.
Vino cu mine frunză tristă, să stăm până-n iernat,
să alinăm singurătatea ce strânge fluturii în pat.
Și nu te las să plângi, de mă privești în ochi,
acolo unde aș vrea, de visuri să deochi.