Lipsește un înger
... pentru înger o zi,
pentru om o viață.
-Cum să fie liniște în ceruri când pe Pământ e atâta frământare? rosti Varahiil ridicându-și cele șase aripi spre slăvi.
Serafimul coborî privirea de foc către mesageri. Vocea despică nouă ceruri și se risipi într-un ecou tainic.
-Unde este Hamaliel? Nu-i văd nicăieri strălucirea. Nu s-a alăturat oștirilor.
Vestea trecu ca un fior, dar nimeni nu îndrăzni să răspundă. Într-un târziu, glasul paznicului răzbătu mulțimea.
-A fost în Arhiva Sufletelor.
Varahiil ridică privirea către lumină.
-Îngerul a luat un fir de argint și a pornit spre tărâmul oamenilor.
*
În săptămâna a treia de sarcină femeia încă nu știa. Mergea la lucru fără să bănuiască minunea care începuse să prindă contur în pântec. Poate vineri, când se opri în fața oglinzii privindu-se cu ochi senini și ascultând un glas tainic de niciunde să-i fi stârnit un sentiment misterios pe care doar mamele îl pot avea. Scotoci fiecare ungher al suprafeței argintate, îndepărtând un fir de praf imaginar. O prezență, da o prezență era ceea ce simțea. În spatele său, Hamaliel aștepta tăcut rotind firul de argint peste o pană smulsă din aripă. Aproape că se îngrijoră când femeia îl privi în ochi ridicând din sprincene.
„Nu e cu putință. Oștile îngerești nu pot fi văzute de oameni.”
Într-o clipă fulgerul intră prin spatele femeii și se opri în inima care tocmai se formase. Îngerul auzi prima bătaie și zâmbi, în timp ce femeia oftă.
Hamaliel deschise ochii mari și porțile timpului îi dădură ascultare. Văzu cum burta femeii prinde contur și stătu alături de ea urmărindu-i drumurile și frământările, oprindu-se în seara când trebuia să stabilească primul contact. Se apropie de Felicia în timp ce dormea. Așeză mâna pe pântecul ei și vibrația fătului îl făcu să tresară. Acolo, în Arhiva Sufletelor descoperi că va fi băiat, însă ceea ce simțea acum era diferit.
„Se va naște o fată”, rosti ridicând privirea către cer. Domnul hotărâse și nimic nu putea să stea în fața voinței Celui Veșnic. Aura începu să strălucească orbitor și prezența divină îl determină să-și retragă mâna.
Timpul deschise calea și femeia născu. Surâsul ei spre minunea din brațe împrumută frumusețea luminii. Fetița întoarse privirea de la mamă și își fixă ochii pe ființa care stătea alături de pat. Zâmbi și coroana strălucitoare se așeză pe creștetul crud. Legătura se stabili mai ușor decât și-ar fi închipuit mesagerul. În prima zi, copilul vede îngerul păzitor care îl va însoți întreaga viață.
„Amalia-Cristina”, rosti Hamaliel privind în lungul timpului către cumpăna cea mare. „Așadar la un an și jumătate, atunci se va întâmpla.”
Ar fi vrut să schimbe viitorul, însă destinul fetiței ar fi rămas același oricâte încercări ar fi făcut. Un suflet neprihănit care va trece prin furcile nemiloase ale suferinței. Așa funcționează! Jertfa este necesară, pentru că prin ea se scurg răutăți și fapte pe care oamenii le fac la tot pasul.
Hamaliel merse spre ușa salonului. Într-o clipă se trezi în casă, în camera unde fata de un an și jumătate reușea să se întoarcă pe burtă. Prinse cu mâinile cuvertura groasă și începu să se târască. Îngerul se așeză în fața sobei, aplecat cât să o privească în ochii limpezi și atât de frumoși. Nu putea face nimic să o oprească. Mama plecase pentru puțin timp, iar destinul își urma cursul.
Doar a văzut atâtea, însă închise ochii în clipa în care fetița alunecă peste plita încinsă, oprindu-se cu mâinile în cercurile din fontă. Îi simți durerea și așeză brațele sale peste cele zece degete gingașe, preluând atâta durere încât să ajungă la porțile cerului. Începu să se roage, să-L strige, însă rămase neauzit. După clipe de veșnicie, mama pruncului se întoarse alarmată de plânsul neobișnuit. Instinctul matern o determină pe Felicia să o ridice pe micuță. Sânge nevinovat începu să se scurgă peste aripile îngerești. Hamaliel oftă lung privind pata roșie întinzându-se și luând forma unei creaturi bine cunoscute din adâncurile Pământului. O provocare, o cruce pe care El o îngăduia. Îi rosti numele și Îl slăvi, apoi privi încă o dată porțile timpului, unde Amalia-Cristina ajunse deja la prima operație. În mijlocul salonului fetița de câțiva anișori era pregătită. Se așeză lângă ea și adună lacrimile care îi alunecau peste obrajii înroșiți de suferință. Privi neputincios pielea crescută printre degete și abia atunci observă vietatea. Un șarpe se înfrupta din goliciunea cărnii, aducând micuței suferință nemeritată. În palmă, lacrimile cristaline se adunară într-o sferă strălucitoare și îngerul o binecuvântă printr-o rugăciune scurtă, apoi o sărută suav. O aruncă peste spurcăciune și aceasta se desprinse de mâinile suferinde. Căzu pe podea și Hamaliel o strivi. Își ridică ochii când arătarea încetă să mai se zvârcolească. Apucă mâinile firave și intră alături de fetiță în sala de operații. Cât foarfecile și celelalte ustensile întâlneau carnea sângerândă, el o sărută și o binecuvântă. Luă asupra sa durerea cea mare și Dumnezeu, Tatăl îngădui. Încercările cele mari urmau să vină și mesagerul hotărî să-i dea fetiței răgaz să poată trece peste caznă. O conduse în livadă, la umbra pomilor, în vuietul molcom al vântului de mai și o făcu să zâmbească.
„Râzi”, îi șopti la ureche și Amalia-Cristina uită de durere. Întinse mâinile cu degetele încovoiate spre un fir de iarbă rebel care părea că dansează. Fascinată, fetița se înfioră. Hamaliel își privi aripa întinsă peste pământ și simți mângâierea atât de suavă.
„E timpul” rosti îngerul printre suspinele pomilor.
În față, porțile timpului se deschiseră din nou, când fata împlini doisprezece ani. Călăuza înțelese că peste fetiță trecuseră anii, semn că încercările urmau să vină. O sală de operații și privirea inocentă îl făcu pe înger să lăcrimeze. De data aceasta intervenția era mult mai grea și suferința pe măsură. Alături de palme, antebrațele trebuiau deschise și oasele așezate. Cât să îndure o inimă?
Mirosul de pucioasă îl făcu să tresară. În fața sa, de partea cealaltă a fetiței, o creatură cu aripi de smoală îl privea cu ochi roșii și bulbucați. Se pregătea să prindă mâinile încercate de durere, dar îngerul se împotrivi. O lovi cu putere în coșul pieptului ieșit printre pene negre și o alungă. Lupta fu scurtă, dar intensitatea ei doborî barierele lumilor. Amalia-Cristina simți mirosul de mir și carne putrezită. Își privi pentru câteva clipe mâinile, apoi adormi. La câțiva pași, îngerul păzitor o salvă încă o dată.
Întotdeauna încleștarea cea mare nu putea fi evitată. Hamaliel știa lucrul acesta și își pregăti trupul și mintea prin rugăciuni sortite să adune bunătate divină. Se așeză în genunchi și întinse aripile peste fată, cerând încă o dată ca porțile timpului să se deschidă. Amiaza zilei îngerești o descoperi pe Amalia-Cristina femeie tânără. De data aceasta mesagerul o aduse la o operație pe cât de dificilă, pe atât de extraordinară. Bucăți de carne de pe abdomen trebuiau transplantate pe mâini, folosind apoi cele două zone drept buzunare pentru refacerea țesuturilor. Îngerul se așeză între echipa de chirurgi și fată, lăsându-și trupul să protejeze zonele expuse. Aceeași mireasmă îl făcu să tresară. Fiara intră în cameră și își umflă obrajii brăzdați de cicatrice sângerii. Nu orice arătare, semn că adâncurile Pământului se bucurau că pot osândi un suflet nevinovat. Hamaliel se repezi către întuneric și îl cuprinse cu mâinile fără să-i pese că dogoarea și otrava îi făceau trupul să sfârâie. Își întinse aripile și porni către slăvi, în timp ce bestia își înfipse ghearele în el. Aproape de al nouălea cer, fiara putea fi biruită, însă până acolo era cale lungă și mesagerul își pierdu suflul. Fără scăpare, necuratul îl lovi atât de aprig încât oșteanul Domnului încetă să mai urce. Se prăbuși, iar în urma sa, peste oraș, începu să ningă cu fulgi de înger. Se opri de unde plecase, întins pe podeaua rece. Bestia se grăbi să ajungă la fată, însă Hamaliel găsi puterea să se mai ridice o dată. Fără să aștepte, făcu un gest pe care nimeni afară de Tatăl Ceresc nu-l intuia. Însuși diavolul se retrase. Cu mâinile amândouă își smulse o bucată din piept și o așeză peste mâinile protejatei. Gestul îl determină să strige atât de tare, încât Domnul se opri pentru o clipă.
„Acum ești al meu!” gâfâi fiara întinzând mâinile spurcate. Se grăbi să-l lovească, însă se izbi de un zid invizibil. Se clătină de ciudă și ridică ochii înroșiți către cer.
„De ce?”
Lumina îl orbi. Din slăvi, armura strălucitoare se așeză peste pieptul îngerului, vindecându-l. De data aceasta al nouălea cer birui, în timp ce Amalia-Cristina ieșea din operație.
*
Astăzi...
Femeia se așază pe bancă și începe să râdă. Își privește câinele al cărui pată albă de pe piept este pusă în evidență de picioare puternice. O ființă blândă în care se ascunde un mister. Ori de câte ori Amalia-Cristina se uită în palmele încercate, cățelul o urmărește atent.
-Să mergem, Papito!