Sărutul frunzei
Ai ascultat vreodată glasul pământului?
În cumințenia întinsă peste rădăcinile pomilor se aude un cor de voci suave, împletite în adâncuri fantomatice.
Aproape că distingi versurile pe care arborii maturi le spun necontenit.
Te-am găsit prea târziu
unică iubire
ascunsă de ramuri
scăldată de soare
și te-am pierdut
în covorul uscat
drept sentință.
Liziera pădurii toarce în adierea vântului de mai. Pe măsură ce te apropii, copacul cel tânăr devine impunător. Are doar câțiva ani, însă este frumos și drept precum adevărul. Soarta îi zâmbește. Desișul codrului începe în spate, adunând umbra legănată de crengi libere. Iarba strânsă în pâlcuri rotunde, asemenea pașilor unui vals, zâmbește timidă. Fiecare fir se unduiește în sărutul soarelui, în același loc în care a crescut de atâtea ori. Undeva, pe o ramură îmbrățișând cerul, se naște o frunză la fel de frumoasă ca toate celelalte. E crudă și nu înțelege pe deplin ce se întâmplă. Se conectează cu fluxul sevei și descoperă pulsul asemenea unei inimi tainice. Începe să tremure ori de câte ori primește lichidul pe care pomul îl împinge spre ramuri. Nervurile încep să vibreze. Razele soarelui o determină să accentueze fotosinteza și metamorfozează lichidul într-o sevă specială, pe care nicio altă frunză nu e capabilă să o fabrice.
Târziu, aproape de mijlocul verii înțelege că simte ceva unic. Fără scăpare, este îndrăgostită de arbore. Și-ar dori să facă mai mult, să îi atragă atenția, însă mii de alte frunze hrănesc aceeași tulpină și amprenta sevei sale se pierde.
Se gândește la el în fiecare zi, dar copacul este sobru. Îi caută ochii printre crăpăturile scoarței, îi cântă legănându-și trupul și se agață cu disperare de ramura de sub ea.
Vântul toamnei sosește și primele surate se rup de trunchi într-un dans prelung și legănat spre pământ. În covorul uscat, drept sentință, privesc nedumerite către măreție, apoi foșnesc un cântec de jale.
Aproape de primul fulg, rămâne ultima supraviețuitoare în coroana copacului. Adună cu ultimele puteri un mănunchi de raze și transformă seva. Împinge cât să-și desprindă pețiolul palid și pornește spre singura îmbrățișare pe care o va avea cu iubirea vieții sale. Tânărul arbore simte străfulgerarea și se pierde în trupul frânt al frunzei.
De acum este copac adult și urmează să trăiască asemenea celorlalți. În fiecare primăvară căută neîncetat iubirea sa. Tristețea îl face să adauge un cerc pentru fiecare an, însă sărutul frunzei nu vine decât o singură dată.