Monștrii mei
Cine n-a avut vreodată inima debusolată,
Să îi bată zile-ntregi, de nu știi pe unde mergi?
Soarele cu a lui coroană, parcă timpul ți-l destramă,
Și trăiești cu nod în gât, pe destin e coborât.
Monștrii mei atunci revin, mai amari ca un pelin,
Cerul în zare se închide și în mine se divide.
Nu am cum prin timp să fug, mistuit de dor pe rug,
Rug de dragoste aprins și de vis la tâmple nins.
Strâng în mână doar speranța, ce pliază în punct distanța,
Spre iubire-mi cheamă soarta, poate voi găsi și poarta.
Monștrii mei se poticnesc, dacă simt că mai iubesc,
Caut mândră într-o floare, a destinului culoare.