Hybrisul destinului - Capitolul 1 - Gladium și sânge
Cortul, luminat de patru făclii și străjuit de o pereche de soldați înarmați cu lăncii și scuturi, era amplasat pe aleea principală, aproape de cel al Legatului. Înăuntrul său, ofițerul de front se plimba privind în gol. Aproape că nu observă tânărul oprit regulamentar lângă masa din stejar.
-Așadar nouăsprezece ani și patru luni, rosti apăsat ascunzându-și tresărirea. La vârsta aceasta alții au un an și jumătate în slujba Romei.
-Am fost în ,,Specială”, domnule! Treisprezece ani și două luni!
Băiatul coborî ochii peste cicatricele sângerânde de pe brațul stâng.
Legionarul bătrân înconjură masa încă o dată. Citise în pergament că tânărul reușise să atingă rangul de „Pedepsitor”, al doilea ca însemnătate.
-Ai fost desemnat în trupele de asalt! Fără grad sau însemn.
Junele lipi picioarele într-un gest de supunere.
-Un accident nefericit în timpul exercițiului de noapte. Am pierdut gradul și funcția. Roma nu are nevoie de betegi.
-Prea bine Armin Crasus, spuse ofițerul fericit că reținuse numele, deși solul îl repetase o singură dată. Te prezinți la centurionul Maximus Aurelian pentru a fi încadrat în cohorta numărul patru, desemnată cercetării. Zilele următoare lăsăm Zidul lui Hadrian la sud și ne aventurăm în teritoriul inamic. Hoardele barbare ne distrug pozițiile fortificate și mulți auxiliari. Cu siguranță vei fi folositor în stârpirea dușmanilor mărețului nostru imperiu.
Cinci minute mai târziu, fostul ostaș din ,,Specială” se opri în mijlocul cortului cu însemnele cohortei, privind spre patul de campanie unde centurionul Maximus Aurelian stătea întins.
-Sunt soldat Armin Crasus, se prezentă regulamentar fostul ,,Pedepsitor” privind drept în ochii superiorului.
-Știu cine ești, se încruntă centurionul ridicându-se în capul oaselor. Mergi și ridică-ți efectele! Peste câteva ore pornim în marș.
*
Soarele zâmbea rece în dimineața următoare. În mijlocul cohortei numărul patru, adâncit în propriile gânduri, Armin Crasus urmărea cadența soldatului din față. Fără vreun avertisment se trezi în spinarea camaradului și-i ascultă înjurătura grosolană. Se lovi la glezna dreaptă – rană veche din ,,Specială”. Abia a treia oară, când soldații desemnați repetară ordinul, realiză că legiunea se oprise. Din pădurea din stânga avangardei răzbăteau urlete. Murmurul puse stăpânire pe legiune.
Maximus Aurelian își croi drum în inima cohortei.
-Am nevoie de zece soldați pentru o misiune de recunoaștere. Ordin de la Legat!
Armin Crasus se oferi ridicând mâna regulamentar.
Comandantul grupei încuviință. Numi în grabă încă nouă veterani. Douăzeci de minute mai târziu Armin Crasus părăsea legiunea, încheind șirul.
Aproape de lizieră, Maximus Aurelian se opri și roti convingător mâna dreaptă. Din zece în zece pași, soldații Romei găsiră poziții de așteptare. Înarmați cu săbii și pumnale, lipsiți de restul cazarmamentului, se lipiră de solul înghețat. Al doilea semn trimitea extremitățile în pădure.
Armin Crasus înaintă primul către vest, cât să simtă vuietul codrului. Se lipi de un trunchi de copac și închise ochii ascuțindu-și auzul. Asigură sabia și se avântă cu mișcări dibace spre vârf. Aproape lipsite de frunziș, crengile asigurau încă un bun camuflaj. Douăzeci de pași spre nord o ceată de barbari construiau un soi de capcană. Studie vrăjmașii, apoi modul în care era construită cursa. Porni către baza arborelui după ce își aduse la îndemână spada și cuțitul cu două lame. Știa bine că în astfel de cazuri trebuia să se îndrepte către grupă și să aducă la cunoștință datele adunate. Se mulțumi să zâmbească și să ocolească oaza dușmanilor.
Surpriza depăși așteptările. Înainte de a putea striga, cuțitul străpunse gâtul barbarului care avuse proasta inspirație să se întoarcă. Printr-o fandare eficientă Armin Crasus despică pântecul celui de-al doilea vrăjmaș și se asigură că arma putea fi folosită.
Totul se petrecu într-o sclipire și ultimii doi barbari fură cuprinși de ,,beția morții”, o stare de împietrire și uimire care însoțește de multe ori soldații aflați în situații extreme. Armin Crasus decapită dintr-o singură lovitură penultimul barbar, în timp ce matahala rămasă în viață se dezmetici. Privi chipul plin de sânge al legionarului și întinse mâna spre ciocanul aruncat în mocirlă. O țintă facilă, deși nu înțelegea cum reușise să-i doboare cu atâta ușurință camarazii. Ridică barosul deasupra capului. Fostul ,,Pedepsitor” profită și înfipse sabia Romei până la mâner. Rămase în spinarea barbarului simțindu-i spasmul. Nu se grăbi să scoată tăișul. Urmă o liniște stranie.
Poate încordarea ultimei acțiuni să fi fost de vină. Simți o mână vânjoasă și văzu strălucirea jungherului roman. Îl descoperi pe Maximus Aurelian și ceilalți din grupă, apoi distinse freamătul cohortei așezată în zid de scuturi.
Centurionul scuipă cu ciudă.
-Ar trebui să te ucid, soldat! Ești responsabil pentru moartea cercetașului. Regulamentul este cât se poate de clar. În asemenea situații trebuie să anunți grupa. Pe mine! Camaradul tău a fost prins de o altă ceată de barbari și executat. Experiența m-a făcut să vin după voi, împreună cu cohorta desemnată să asigure spatele. Te-au învățat în ,,Specială” tacticile necesare în asemenea cazuri? Răspunde!
Armin Crasus deschise gura, însă observă la timp figura barbarului care ieșise din adăpostul pădurii. Se grăbi să-l împingă cu putere pe centurion. Sulița trecu la câteva degete de pieptul lui Maximus Aurelian, îndeajuns cât să-i salveze viața. Urmă iadul. Pădurea începu să zămislească namile. Tremurul se metamorfoză într-un urlet înfricoșător și bătălia porni. Maximus Aurelian înțelese situația într-o clipă. Reuși să-l privească pe fostul ,,Pedepsitor” cu o umbră de recunoștință. Știa că salvarea este cohorta și rosti ordinul îndeajuns de tare încât primele rânduri să vină în sprijin. Nici el și nici Armin Crasus nu se grăbi să se pună la adăpostul zidului de ostași. Era prea târziu. Părea surprins de modul de luptă a soldatului din ,,Specială”. În câteva secunde acesta fusese înconjurat de barbari, dar sabia-i lucea și încă într-un ritm amețitor. O clipă părea că vreun ciocan sau suliță i-a venit de hac, apoi îl zărea lovind cu sete.
Câteva minute sau mai mult, încleștarea se dovedi teribilă. Barbarii reușiră să spargă zidul de scuturi. Nu era însă decât o tactică născocită de centurion, după ce descoperise cu ani în urmă, la un trib german, ceva asemănător. Sălbaticii erau lăsați să pătrundă și să se izbească de un zid de luptători bine antrenați, în timp ce exteriorul se transforma într-un clește nimicitor. Fiorul înfrângerii se răspândi repede peste barbari.
Liniștea nefirească se așternu încă o dată. Centurionul ridică pumnul strâns și îndreptă degetul mare către pământ. Fără supraviețuitori!
Călăreții cohortei porniră către desișuri și poteci. Icnetul unui trup sfârtecat, sau strigătul pițigăiat a unui cap lipsit de siguranța trupului, semăna frică în inimile barbarilor. Măcelul se întinse pe durata unui ceas întreg. Apoi alte două cohorte sosiră prin partea opusă a codrului, măturând în cale orice rezistență. Sălbaticii nu dispuneau de trupe suplimentare.
-Sunt uimitori, rosti Maximus Aurelian către un centurion sosit in fruntea unei cohorte. Au continuat să atace soldații Romei. Un sacrificiu inutil, aș zice.
-Să sperăm că ai dreptate, murmură romanul ștergându-și sângele de pe față. Descălecă cu greutate privind spre mormanul de barbari morți.
-Cred că vom da de trupe inamice tot mai consistente. Să nu uităm că de săptămâni bune nu avem vești de la fortificațiile aflate lângă zid.
Maximus Aurelian încuviință. Câteva secunde mai târziu Armin Crasus își făcu apariția. Îi recunoscu statura deșirată și mersul contorsionat.
-Am capturat însemnul! se grăbi să arunce steagul rudimentar în mocirla din fața centurionilor.
-Ai luptat bine, spuse Maximus Aurelian privind către cel care, nu cu mult timp în urmă, îi salvase viața.
*
Dinspre miazănoapte răzbăteau lumini diforme care aruncau peste peisajul înghețat amenințări ascunse. Se făcuse noapte de-a binelea, iar frigul devenea tot mai tăios. Legiunea continua marșul istovitor. Periodic, cete de cercetași se întorceau și raportau către Legat, grăbindu-se să dispară către alte misiuni. În mijlocul cohortei numărul patru, noul decurion era absorbit de gânduri. Numit în mod expres, după isprăvile din ziua precedentă, Armin Crasus se simțea cât se poate de împovărat de noul statut. După accidentul din ,,Specială” care îi transformase destinul, nu-și dorea acest statut. Gerul accentua durerea amintindu-i de viața dură, lipsită de bucurii și căldura unui cămin. Se încăpățâna să-și aducă aminte de ziua când tatăl său l-a înscris în ,,Specială” primind drept recompensă aur. Nu-și întoarse privirea către odrasla de șase ani și două luni pe care o lăsa în voia statului roman. Prețul bunăstării familiei fusese chiar viața sa. Uitase cu totul chipul mamei, oricât de mult încerca să-l găsească printre amintiri. Știa că are trei frați mai mari, însă timpul tăinuise imaginea lor. Le uitase chiar și numele.
-Legiune, oprește-te! răzbătu ordinul și neliniștea trecu asemenea unui fior glacial peste trupe. Tăcerea luă locul cadenței și Armin Crasus reveni la realitate. Din față se auzea vuietul caracteristic și atât de bine cunoscut al unei bătălii.
O mână nevăzută tulbură alinierea trupelor și lumina rece a lunii descoperi sosirea unui sol.
Maximus Aurelian se opri în fața noului decurion din cohorta patru și mișcă brațul sugestiv.
-Mergem amândoi în recunoaștere, ordonă pe un ton scăzut. Ordin de la Legat! Grupele nu s-au mai întors. Se prea poate să fi întâlnit barbari.
-Prea bine, rosti Armin Crasus.
Descoperiți de protecția legiunii, cei doi se avântară în noapte ocolind vârfurile colinelor, profitând de pâlcurile de arbuști. Era nevoie de încredere și implicare în asemenea misiuni și cei doi ajunseră să meargă unul lângă celălalt. Mâna fermă a lui Maximus Aurelian îl opri pe fostul ostaș din ,,Specială” pentru câteva clipe.
-Mi-ai salvat viața, murmură centurionul pe un ton prietenesc. Dacă nu ai fi fost, nu aș fi aici.
Armin Crasus răspunse privind către lumina care răzbătea dinspre miazănoapte.
-E război, răspunse trist întinzând mâna. Aproape că aud țipetele celor răpuși.
-In curând o să aflăm, răspunse centurionul oftând adânc. Aș zice să ocolim spre miazăzi, terenul pare mai bun.
Armin Crasus își împinse superiorul cu putere.
-Vine cineva, rosti în șoaptă. Sunt pedestrași, șase la număr.
-Nu văd nimic, rosti centurionul întinzându-și gâtul.
-Sunt chiar acolo, arătă fostul soldat din ,,Specială” arcuindu-și mâna pe solul înghețat.
O strălucire preț de o secundă îi arătă centurionului că Armin Crasus nu se înșelase. Putea să-i observe și înțelese că nu au fost descoperiți. Grupul înainta fără precauții. Erau cu siguranță barbari.
-Nu trebuie să descopere legiunea, șopti Maximus Aurelian strângând cu putere mânerul spadei. Îi lăsăm să se apropie, apoi atacăm din spate.
Armin Crasus zâmbi.
-Suntem trei la unul! Nu e drept pentru ei.
Grupul trecu la câțiva pași de ei fără să se sinchisească. Vorbeau în gura mare și râdeau în voie. Primele lovituri se dovediră precise și bine alese. Doi barbari, aflați în mijlocul cetei horcăiră scurt sub tăișul săbiilor romane. Apoi ostașii legiunii scurtară de cap încă doi. Lupta se echilibră. Sălbaticii se porniră să urle încercând să recâștige pozițiile pierdute. Romanii se priviră în ochi. Încrucișară gladiumurile și securea se poticni. Traseră amândoi cu putere, apoi jungherul roman luci fulgerător! Ultimul barbar încercă să fugă. Aruncă toporul, însă figura aspră a centurionului îl opri. Întinse mâinile în semn de rugă. Își privi trupul din zborul unui cap retezat în aerul rece al iernii.
Liniștea se așternu din nou. Cei doi ostași romani rămaseră la locul bătăliei, adăpostindu-se pe o colină. Ascunseră trupurile sălbaticilor. Experiența le spunea să rămână, în caz că mai erau barbari prin zonă.
Zorii zilei găsiră cercetașii în același loc.
-Să mergem! rosti centurionul privind ochii albaștri ai decurionului peste care pleoapele pline de promoroacă atârnau hilar.
Armin Crasus porni către legiune. Centurionul se gândi că ar trebui să și-l apropie mai mult. În ultimele zile i-a simțit valoarea pe câmpul de luptă.