Inimă în baladă
În colțul ei, uitat de alte bucurii,
Se frământa pulsând fără-ntreruperi
Și nu știa cum e să fii printre cei vii,
O inimă pe care să te superi.
Și a trăit așa, lipsită de năduf,
Înlănțuind clipă de alta fără teamă,
Pân' ce a coborât în ea un nefiresc zăduf,
Și s-a îndrăgostit, pe loc, de bună seamă.
De atunci ea s-a pornit să sufere mistere,
Și nu știa de-i bine că a-nceput să doară,
Apoi a-nlănțuit-o și a rămas fără putere,
Și nu i-a fost deloc viața senină și ușoară.
Când timpul s-a închinat uitării fără leac,
Și inima s-a bucurat că a scăpat de suferință,
Abia atunci a realizat că ritmul cardiac,
E tot mai sec fără de altă inimă-n ființă.