Zimți în toamnă
Am oprit o frunză din valsu-i legănat,
I-am oferit refugiu în pumnul adunat.
Și i-am simțit tristețea, cuminte rapsodie,
A toamnei neștirbită și crudă tragedie.
Într-o clipă, Pământul va uita de ea,
Precum o face, cu toți de teapa sa.
Și nu mai știi că a zâmbit în soare,
Crezând că nemurirea provine dintr-o floare.
Asemeni ei, trăim cu toți o clipă,
Ce zboară repede pe a timpului aripă.
Și ne întrebăm, privind în cer albastru,
Ce însemnăm în viața unui astru?