Singuri în casă
-proza este un pamflet și
trebuie tratată ca atare-
,,Fericirea este atunci când ai incontinență urinară.
Toată lumea vede, însă numai
tu îi simți căldura."
În timpurile acelea, lumea era diferită...
Nu mi-ar fi trecut prin cap că eram în fața unui plan bine pus la punct de către Broscoi - un holtei trecut de prima tinerețe, un apropiat al tatălui și implicit al unchiului meu.
Eram în fața serii de Crăciun pe care o petreceam la țară, la bunicii mei paterni. Pe înserat, când aerul este lăptos și îmbietor, personajul vine în vizită și pătrunde dezinvolt în camera de la drum, unde suntem cu toții înghesuiți în jurul mesei îmbătrânite, pregătind într-o ștafetă lipsită de sensibilitate cârnați îndesați în mațe generoase, faimoasa salată de boeuf, nelipsita tobă și toate celelalte bunătăți.
-La mulți ani, sughiță Broscoi insistând pe clanța unsuroasă, martora forfotei de peste zi. Își țuguie buzele groase plimbându-și tacticos limba. Era băut bine, se vedea de la o poștă și compensa beteșugul printr-o bălăngănire haioasă. Ochii mari, ieșiți din orbite amenințător, defineau de minune porecla. Câteva clipe rămase tâmp, privind cu interes șarpele din carne încolătăcindu-se tacticos peste tocătorul din lemn.
-...eu am făcut cârnați de înconjor satul, vărule. Ș-am băgat și carne de vită... și oaie. Se topesc în gură. Ce mai, îi halești cruzi!
Printr-o mișcare dibace își răsuci trupul vânjos către taică-meu.
-Veniți la mine? Am nevoie de voi. De tine și de frate-tău. Luați și pe puști, chicoti făcându-mi din ochi. Am mare nevoie de voi. Vărule, nevoie mare!
Nu mai încape amânare.
Atâta le-a trebuit celor doi frați. Știau că e rost de băutură și în plus scăpau și de sarcini.
-Dacă e musai, atunci să mergem Costele, se minună al meu tată îndreptându-se spre ușă.
Costeluș-alias Broscoi, rânji la vedere.
-Am vișinată, Iliuță! Friptură și cârnați. Am de toate. Vă dau ce vreți, pușlamalelor.
Ce nu știam noi atunci era că domn' Broscoi intrase într-o încurcătură teribilă și singura lui scăpare eram noi trei.
De ceva vreme pusese ochii pe preoteasă, o bunăciune de aproape 40 de ani. Când popa pleca la slujbă, sau apărea ceva extraordinar și fața bisericească era nevoită să părăsească domiciliul, partida de amor era garantată. Preoteasa stingea și aprindea lumina în camera de la drum - fix peste stradă de vila încă în construcție a Don Juan-ului cu ochii supradimensionați. Cum casele celor doi erau la o aruncătură de băț de casa bătrânească în care ne aflăm, cumva taică-meu și unchiul erau complici în aceste taine. Însă ce se întâmpla acum era peste scala ordinarului.
Preotul plecase de ceva timp în sat cu treabă și crăiasa tîțoasă se gândi că i-ar prinde bine o partidă de sex. Nu mai așteptă. La adăpostul semiobscurității își acoperi formele cu o cămașă semitransparentă privindu-și câteva clipe fundul bombat în oglinda din hol, ascunse totul cu un palton negru și încălță cizmele fără toc, afundându-se iute în glodul de pe uliță.
-Vreau să mi-o pun acum, se destăinui ea privind îmbătată spre prohabul promițător al Broscoiului. Craiul era beat criță și surpriza, de altfel plăcută la prima vedere, nu-l înduioșă. O invită precaut înainte de a-și ostoi învârteala care puse stăpânire pe creier.
Într-o clipă femeia se descotorosi de hainele de prisos și Costel reuși să-i distingă păsărica rebelă.
-Vrei acum? întrebă bâlbâindu-se.
-Dar când mama mă-sii? înjură dama așezându-se în pat într-o poziție mai mult decât provocatoare.
-Acum nu se poate, murmură Broscoi privind preocupat prin fereastra de la drum. A venit popa! E lumină la tine!
-Ce? urlă femeia ridicându-și într-o clipă farmecele.
Masculul își lungi gâtul precum o barză la vânătoare de broaște.
-îmi pare că vine, se fâstâci fixând câteva clipe sânul provocator al preotesei, dornic de mozoleală.
Sfârcul femeii se întări.
Dumnezeii mă-sii de viață! Treci în șifonier și să nu scoți o vorbă.
Își lungi încă o dată gâtul și murmură gânditor.
-M-am prostit, Tițo! Nu-i nimeni pe uliță. Te ascunzi, iar eu merg la bădia Irimia. Au venit Iliuță și Fănică de la Galați. Îi invit aici să avem acoperire...
Cincisprezece minute mai târziu, iată-ne pe toți trei alături de faimosul Broscoi, cântând pe voci distorsionate melodia ,,Edera", nebănuind că, la numai o aruncătură de băț se află ascunsă preoteasa.
-Tu nu bei? mă fixă Costel mușcând dintr-un cârnat afumat.
-Eu nu beau, mă scuz apucând totuși o sticlă de bere desfăcută. Vreau să protestez, însă bătăile insistente în ușa de la intrare mă fac să mă retrag.
Aproape lipsit de stabilitate, Broscoiul se repede la ușă și o deschide în lături.
-Sărut mâna părinte, se bâlbâie privind baltagul din mâna preotului.
Cumva a avut o mișcare de geniu. Fața bisericească a venit pe nepusă masă acasă și în scurt timp și-a dat seama că muierea îi lipsea. Imediat se gândi la Broscoi pe care îl bănuia de ceva timp.
Totuși, până să se hotărască asupra strategiei de urmat, Don-Juan-ul nostru avu timp să-și construiască alibiul pe naivitatea noastră.
-Unde-i Tița? se enervă preotul pășind îndrăzneț. Știu că-i aici!
-Să mor dacă știu ceva, se scuză comic Broscoi, întinzând un pahar de vin. Io-te, părinte! Am musafiri de la Galați. Nu știu nimic de coana preoteasa. Ce mama dracului să caute la mine în seara de Crăciun?
Ochii preotului străluciră sinistru.
-Trebuie să fie aici!
-Da de unde, părinte! Mă confunzi. Cine știe unde e Tița?
Cel mai mult îl enerva când Costel îl lua peste picior și își schimba accentul.
-O omor! mustăci popa uitându-se atent spre paharul întins care își pierdea consistent din licoare. Broscoi era criță!
Zece minute mai târziu lucrurile luară o întorsătură oarecum neașteptată.
Preotul se înarmă cu o răbdare suspectă. Se îmbrăcă bine acoperindu-și trupul cu o șubă supradimensionată și se proțăpi asemenea unei santinele lângă gardul propriei locuințe, scurtând bănuitor împrejurimile. Din timp în timp se mustra cu voce tare, înclinând din cap până când căciula de astrahan îi aluneca pe ochi.
-Tițo, Tițo! De ce-mi faci asta?
Peste uliță, Broscoi se căznea să încropească un plan nou. Preoteasa putea, la o adică să fugă prin grădină, pe cărarea mocirloasă care se termina în grădina casei noastre. Doar două obstacole: noi trei pe de o parte și bineînțeles popa.
Așadar, Broscoi se înfioră mai-mai să se prăbușească peste masa plină. Sughiță sonor, întinzând amenințător un cârnat învinețit.
-Mergem să vizităm mansarda, râse întrerupt privind spre noi de ziceai că nu ne-a văzut niciodată. Am închiriat-o unui artist, un pămpălău care pictează tablouri moarte.
-Natură moartă, mă trezesc corectându-l. În câteva clipe se porni să silabisească, folosind cârnatul drept indicator.
-Hai sus, ce mai așteptați?
-da' popa, ce facem cu el? mă trezesc încă o dată bolborosind în corul de râsete al celorlalți.
-Dă-l în mă-sa, se poticni Broscoi privind insistent spre șifonier.
Apucând hotărât balustrada care ne dirija spre mansardă, craiul își etală cracii nesiguri ce încercau să stăpânească treptele.
Într-un târziu, împingând de la spate cei doi mușterii blocați încă în melodia distorsionată, am reușit să-l urmăm. Primul obstacol se dovedi de netrecut: ușa încăperii era încuiată cu ambele dispozitive de protecție.
Broscoi se porni să suduie amenințător.
-Vreau să văd tablou mort, se tângui râzând prostește. Mergem pe partea cealaltă, rosti hotărât întinzând o sticlă de bere apărută ca prin farmec.
-Adică?
-Adică pe afară, țâncule, îmi răspunde făcând din ochi. Mergem pe acoperiș, apoi coborâm prin fereastra care dă în mansardă.
Degeaba mă chinui să le explic. Cei trei erau beți turtă și li se părea amuzant.
-O să murim! prorocesc într-o nouă notă de veselie.
-Cu toții murim, râde Broscoi deschizând fereastra și bucurându-se de aerul rece al nopții de Crăciun. Cui i-o mai trebui, înjură sonor și se avântă nefiresc de iute pe scara externă care ducea pe acoperiș.
Sunt nevoit să-i dirijez pe cei doi apropiați, în timp ce craiul cu ochii supradimensionați trage vânturi sonore.
Cu greu ajungem pe acoperământ, unde Broscoi ne întinde o funie bine priponită de coamă, presărată din loc în loc cu noduri zdravene de care să te agăți.
Data asta înjur cu voce tare și obțin câteva secunde de atenție.
-E prea riscant, alunecăm, mă bâlbâi și strâng pumnul înroșit de frig. N-avem mănuși, nici încălțăminte adecvată.
Broscoi râde în hohote și trage un vânt sonor.
-Mai bine te-ai apuca de băut, țică, că n-ai tupeu deloc.
Urmează un episod decupat din ,,Cascadorii Râsului", în care cei trei, plus mine drept tampon, escaladăm panta până când, ce să vezi? Ne dăm seama că geamul cu pricina prin care trebuia să răzbatem în camera artistului era din termopan.
Broscoi se lovește peste față provocând un tsunami. Într-o clipă ne dezechilibrăm cu toții și urmează un spectacol grotesc.
Din fericire ajung primul la jgheab și reușesc să mă ancorez bine de scara pe care am urcat. Cumva reușesc să-i opresc pe toți trei și să-i salvez.
Sunt fericit, deși niciunul nu-și mai dă seama ce a făcut.
Zece minute mai târziu, reușesc să-i aduc pe cimentul sigur, turnat drept brâu în jurul casei.
Aproape de cumpăna zilei ajung în casa bunicilor și predau cele două valori, aflate în vecinătatea comei alcoolice.
Mă scuz în grabă și intru în camera dinspre grădină să mă schimb, fericit că soția nu mi-a spus nimic. Câteva clipe mă gândesc la Broscoi care, imediat ce a ajuns pe sol s-a repezit într-un suflet în camera de unde am pornit episodul de alpinism.
În fine! Îmi dau pantalonii jos, când simt o mână fierbinte pe picior.
Mă dezmeticesc în semiobscuritate și o văd pe Tița, aproape dezbrăcată. Îmi zâmbește cu subînțeles.
-Ce avem noi aici?..