Jurnalul unui geniu la întâmplare

—joi, 28 mai 2054—
De ceva vreme, stau în fața unei ferestre din compartimentul „D” al Stației Spațiale, rememorând episoade dintr-o perioadă halucinantă. Pentru a nu știu câta oară îmi caut locul în scaunul lipsit de spătar, apoi înalț ochii spre panorama planetei albastre. De data aceasta insist asupra continentului african, remodelat de mașini construite de specia din care fac parte, oftând adânc și plin de neputință. Disting cu ușurință deșertul Sahara, metamorfozat într-o regiune de culoare verde și mă gândesc la neobișnuiții arbori artificiali, capabili să elibereze destul oxigen cât să acopere necesarul întregii Terre. La prima vedere ar fi un motiv de bucurie, dar ciudata masă lemnoasă nu-i chiar atât de inofensivă. Se dezvoltă continuu, încercând să acapareze noi teritorii, devenind – pe zi ce trece – o amenințare teribilă. Apoi sudul Asiei... Ce dorință ne împinsese să creăm o asemenea structură. Să folosim energia din miezul Pământului pentru a construi un teritoriu suprapus celui original.
Adevărul este că făcusem parte cu toții din această nebunie și fiecare se manifestase în funcție de personalitate. Eu, unul, participasem la metamorfozarea unor teorii din astrofizică în modele funcționale. Știu bine la ce lucrasem, dar nu sunt în stare nici să privesc spre sigularitatea menținută în stare latentă de haloul violaceu care îmbracă luna.
Simt o mână rece pe umăr. Pentru câteva secunde evadez din contemplare. Matilda, o rusoaică tânără căreia îi plăcuse să intervină în imperfecțiunea dulce din corpul uman, mă fixează cu ochii săi bionici, cerșindu-mi milă. E disperată! Și-a înlocuit aproape toate organele, fixându-și tot felul de „upgrade”- uri, ș-acum nu știe ce să mai facă. În plus, roboți minusculi, parte integrantă din noul ei organism, încearcă să o dezasambleze, interpretând involuția creierului drept o funcționare defectuasă a sistemului.
Tremur din tot corpul, gândindu-mă la câte grozăvii se întâmplaseră. Treptat, trecutul reînvie și hotărăsc să mă apuc serios de scris deși, completând jurnalul, voi retrăi nebunia ultimilor ani...

—miercuri, 24 mai 2051- începutul —
Senzația este năucitoare! Amintirile-mi sunt încă vii, crâmpee adunate laolaltă de puterea inegalabilă a creierului, dezvăluind în fața ochilor minții o zi conturată de obișnuința vieții cotidiene. Apoi totul se schimbă...
Nebunia debutează printr-o știre preluată de către televiziune, atrăgându-mi atenția prin însăși ineditul informației conținute:
—... profesorul Hark Chann, decan al Universității Stanford din California, a reușit sintetizarea unui ser care intensifică activitatea cerebrală. Celebrul savant susține că efectele acestei terapii sunt imediate și pot conduce spre o folosire integrală a masei de neuroni din fiecare ființă umană.
— ... O porcărie! murmur printre dinți, susținându-mi acuzația printr-o privire semnificativă către tavanul încăperii. Iar ne „intoxică”!
— De ce zici asta? îmi zâmbește cu nonșalanță Nicola, soția mea. Poate ne transformă pe toți în supermeni. Mie mi-ar plăcea!
— Și cine va munci? mă trezesc într-un acces de furie.
Noua mină a consoartei mă determină să-mi închei pledoaria, înainte de a avea ocazia să-mi exprim punctul de vedere în totalitate. Înjur printre dinți și părăsesc încăperea. Dar surpriza abia urmează. Ce-i drept, evenimentele derulate câteva ore mai târziu, peste ocean – preluate de toate canalele de informare, se dovedesc peste ordinarul unei „intoxicări” ieftine. Faimosul profesor își ieșise din minți. Cel puțin așa fusese interpretat gestul său de a testa serul pe el însuși, alături de o pleiadă de asistenți ai domniei sale, transformându-se, cu toții, în ființe înzestrate cu abilități ieșite din comun. Un timp sper că totul este o farsă, dar nu este nimic regizat. Câmpurile de forță din jurul infestaților sunt invincibile. O întreagă nebunie! Apoi lumina orbitoare acoperă întregul ecran. Transmisia „live” încetează și zăpăceala se propagă cu iuțeală. Și ce noapte urmează! Stau în fața televizorului până dimineață, când autoritățile americane decretează în California stare de război...

—luni, 19 iunie 2051—
Adevărul este că nimeni nu știe cum fusese posibil. Traseul serului până la sursele de apă potabilă ale continentului nord-american rămâne un mister și astăzi. Cert este că avusese loc! La noi, în Europa, circulau doar zvonuri în acele zile. Despre extratereștri și alte alea. Însă se luaseră măsuri extreme care ținuseră situația sub control. În zadar, din păcate! Pe 19 iunie apare primul caz în Federația Rusă. Anisim Evgeni, fizician la Institutul din Moscova, intră în Piața Roșie – însoțit de un dispozitiv care provocă o fisură în timp și spațiu evaporând (la propriu) câteva sute de persoane absolut nevinovate. Nimeni nu poate face nimic! „Fereastra” absoarbe orice încercare a armatei de a anihila teribila mașinărie. Apoi geniul lansează câteva proiectile – izvorâte din pântecul aceluiași aparat, provocând o ploaie artificială. În zece minute, mii de supermeni, dornici să-și folosească noile abilități, invadează inima Moscovei. La noi în țară se află despre incident câteva ore mai târziu și neliniștea se transformă imediat în panică.

—vineri, 30 iunie 2051—
Este ziua în care este semnalat primul caz pe teritoriul statului nostru. Un țăran dintr-o provincie din sud începe „să fabrice” animale ciudate. Rămân perplex când văd la televizor prima găină patrupedă. Apoi cai înzestrați cu aripi – urmașii faimosului Pegas din mitologie. Armata înconjoară ferma și puternicele tancuri lovesc locul cu proiectile cumulative și explozive. Totul în transmisiune „live”, pe toate posturile de televiziune! Câteva minute mai târziu, frumosul perimetru de câteva hectare devine un loc pârjolit, împestrițat de cratere și resturi de moloz. Mare greșeală! Moartea lui Vasile Mantu agravează mult lucrurile. Rămășițele trupului său, împrăștiate printre ruine, infestează pe oricine intră în contact cu ele.

—sâmbătă, 5 august 2051—
De ce ți-e frică, nu scapi! V-o spun sigur! În ceasurile după-amiezii, ascuns în dormitorul apartamentului, încerc să mă gândesc la ironia sorții. Omenirea își dorise întotdeauna progresul și evoluția. Acum respinge înfătuirea acestui proces, realizând că o aglomerare de genii nu rezolvă nimic. Ridică doar probleme uriașe. Mă chinui să pătrund în esența acestor gânduri, când glasul Nicolei mă readuce în cotidian. Ciudat! Vorbește răstit și îi simt o nemulțumire crescândă.
— Carlo! Unde naiba te ascunzi? Ieși din dormitor, lașule!
Lașule? Nu-mi vine să cred că-mi vorbește așa. Dar mă abțin și pășesc în hol. Mirarea aproape că-mi transformă onomatopea într-un răcnet gutural. Doamne cum îi strălucesc ochii! Aș jura că sunt aprinși. Iar zâmbetul... O ironie amestecată cu dispreț.
— Sărută-mă! Ia-mă-n brațe și spune-mi tu, chicotește provocator.
— Nicola, ce-i cu tine?
— Plec la Institut! se foiește nervoasă. Nu mai pot rămâne cu tine! Ești un retardat!
— Ai fost infestată!
— Nici gând! Este o binecuvântare!
Îmi întoarce spatele și pășește apăsat. Se oprește o singură dată, măsurându-mă din pragul ușii.
— Am de gând să construiesc un ecosistem independent, dragule! Da, ce-ți spun ție? Oricum n-ai înțelege!
— Nicola!
— Nu mă-ntrerupe! Ai în bucătărie un cadou de rămas bun! Pa, dragă!
Rămân... nu știu cum. Îi ascult ecoul cadențat, până când foșnetul devine supărător. Un cadou? Cel fel de cadou? Nu apuc să conștientizez natura sunetelor. Imediat, prin ușa deschisă de la bucătărie, își face apariția o vegetală bizară. Mai bine zis o parte din ea. Șuieratul amenințător, izvorât din floarea roșie aflată în ariergardă, mă trimite cu gândul la o plantă carnivoră. Ce naiba? Cu ce să mă apăr? Poate cu umbrela atârnată de cuier, sau tamburetul tapițat. Mai bine fug din calea dihaniei. Din câțiva pași mă refugiez în dormitor, unde groaza îmi alimentează puteri nebănuite. Opresc televizorul, apoi îndepărtez ștecherul din priză smulgând, dintr-o singură încercare, terminalul nefolositor. Acum am o armă: două cabluri care pot fi conectate la rețeaua electrică. La fix! Tocmai în clipa în care dispozitivul artizanal este pregătit, bizara corolă pătrunde prin geamul amplasat în interiorul perimetrului ușii. Țip și sudui, dar am puterea să introduc capetele dezizolate în interiorul cavității mustind de lichid. Scurtcircuitul declanșează siguranțele, dar numai după ce flama îi vine de hac „atenției” lăsate de soție. Mă prăbușesc pe mochetă și izbucnesc în plâns. Până mă satur. Apoi încep să râd, simțindu-mi capul cuprins de o amețeală plăcută. Senzația se pierde iute, alimentându-mi mintea cu ideea că lichidul din floare conține teribilul ser.
—Să aibă efect și în regnul vegetal? Nici gând, îmi răspund convins. Ăsta a fost, de fapt, cadoul! Înainte de a se dezintegra, vegetala aruncase un jet, lovindu-mi mâna. Sunt sigur de asta! Ceva mai târziu mă privesc fascinat în oglindă. Îmi place strălucirea ochilor! Doar nuanța... Putea fi mai intensă.

—duminică, 5 noiembrie 2051—
Da, da! Sunt un geniu preocupat de astrofizică! Sunt atât de entuziasmat încât amestec informațiile într-un amalgam care îmi provoacă fiori. Mă gândesc pentru o clipă la Nicola, apoi râd de ideea banală de a crea un ecosistem independent.
—O joacă de copil, față de ce vreau eu să înfăptuiesc! expir maimuțărindu-mă în oglinda generoasă.
Continui să mă amuz. Nimic nu mă mai leagă de ea. Mă interesează doar colegii de breaslă, cu ajutorul cărora construiesc dispozitivele necesare îndeplinirii scopului. Și-mi pasă de miile de pasionați care lucrează la construcția Stației Spațiale. Va fi lansată de pe Terra și nimeni nu se îndoiește că nu vom reuși. În răstimpuri, reușesc să-mi „filtrez” știrile revelând, cu ajutorul ochilor minții, minunățiile săvârșite de către semenii mei de pe tot cuprinsul Terrei. Descopăr o informație interesantă: un grup inimos construise o rachetă în mai puțin de trei luni! Cu toții porniseră din Guyana Franceză către... Titan – satelitul planetei Saturn, cu scopul declarat de a folosi corpul ceresc drept rezervor de combustibil pentru minunata realizare. Extraordinar! Știrea mă face să muncesc cu mai multă râvnă. Mă opresc către seară, când asimilez vestea că alături de noi, oamenii, doar primatele au răspuns pozitiv la ser. Mă cuprinde o furie teribilă și observ că toți colegii mei îmbrățișează aceeași stare de spirit.

—vineri, 29 decembrie 2051—
Ce zi! Extincția maimuțelor devine un fapt real. Concurența este înlăturată, iar procesul de izolare a impurilor, desfășurat în paralel cu masacrul bietelor mamifere, este aproape de final. Exemplarele umane care nu reușesc „ saltul neuronal” – un procent nesemnificativ din populație, sunt duse într-o regiune din Siberia unde, păzite de androizi înarmați și garduri electificate, își duc traiul mizerabil – lipsit de orizont. Îmbătrânesc văzând cu ochii și mor pe capete. Cei care se ocupă de studiul lor afirmă că noi, geniile, trăim într-o altă dimensiune temporală. Interesant! Pentru impuri trecuseră deja decenii, dar pentru noi doar câteva luni. Scopul meu, și al celorlalți colegi, este de a crea o singularitate controlată, la orizontul căreia să putem trăi veșnic. Căutăm o verificare directă a legii dilatării timpului, elementul senzațional pe care vrem să-l materializăm. Este o chestiune de zile până vom reuși să controlăm miuonul – particulă care se dezintegrează într-un electron, un neutrin și un antineutrin, și vom accelera procesul.
... Crăciunul trecuse pe lângă noi, dar nimeni nu sărbătorise. Muncă și iar muncă!

—miercuri, 7 februarie 2052—
Dimensiunea intervenției noastre îmbracă mărimi galactice. În urmă cu numai câteva zile fusese lansat un „proiectil lentilă” și efectele încep să apară. Avem parte de o priveliște magnifică. Bolta cerească este metamorfozată de imaginea galaxiei Andromeda. Cu toții luăm pauze și privim înfățișarea „vecinei” noastre. Suntem mândri și așteptăm cu înfrigurare realizările viitoare.
Și aș putea spune că sunt fericit. Este un sentiment profund, născut din fiorul care mă atrage către creație.
Dispozitivul de conversie este gata! Testat și aprobat! Cu ajutorul său sintetizăm prima cantitate de antimaterie stabilă. În sfârșit stăpânim miuonii într-un mediu controlat. Să vezi când or afla ceilalți. Vor cădea pe spate!

—joi, 4 iulie 2052—
... Nu este timp de distracții. Trebuie lansată Stația Spațială și asta fără probleme. Ochii întregii omeniri sunt ațintiți asupra noastră.
Către prânz, motoarele convertite pentru a suporta sarcina imensă își măresc intensitatea jeturilor și impresionanta construcție se eliberează din gravitația Terrei.
La adăpostul punții de comandă, cu ochii dilatați de entuziasm, privesc cum panorama se modifică.
— Bună trebă!
Simt mâna fermă a lui Clauss, unul din colegi. Încerc să-i surprind entuziasmul, dar nu reușesc. Pare preocupat de alte griji.
— În exact 3 ore, începem procedurile de lansare a dronelor. Până atunci orbita geostaționară trebuie să fie o certitudine!
Îi zâmbesc forțat și pornesc rușinat către unul din panourile de control. E treabă de făcut! Nu-i timp de pauze!

—duminică, 15 septembrie 2052—
De mai bine de două luni sunt în spațiu. Gravitația artificială, redusă la un procent de 0,85 din cea terestră, îmi dă o senzație plăcută. În paralel cu eforturile de amplasare pe lună a generatoarelor câmpului de forță, menite să îngrădească singularitatea pe care vrem să o materializăm, mai avem un motiv să privim prin ferestrele Stației. Efectele celui de-al doilea „proiectil lentilă” sunt peste așteptări. S-a pătruns în profunzimea galaxiei Andomeda, unde sistemul a selectat o planetă pe care există viață inteligentă. Avem în fața ochilor un corp ceresc unde se pot distinge așezări extraterestre. Cu un mimin de efort, folosind un telescop electronic, pot penetra până în detaliu suprafața celor trei continente. Este ceva dincolo de imaginație! Descopăr un fluviu și insist asupra unei nave cu pânze, arzând de nerăbdare să măresc rezoluția. Uite și E.T! Nu seamănă cu ce mi-am imaginat... Par un amestec de reptilieni și primate de la noi. Pardon, cu fostele maimuțe! Au două perechi de membre superioare și ochi atașați de antene generoase. Sunt primitivi ( evaluarea noastră), dar cu ajutorul lor răspundem la o întrebare arzătoare.
Prin legătura telepatică primesc tot felul de informații despre lumea străină. Din fericire îmi dau seama de greșeală: îmi scade randamentul muncii și asta este inacceptabil!

—miercuri, 12 martie 2053—
Ora 9 – G.M.T. mă determină să-mi întrerup lucrul. Colegii mei privesc la fel de înfricoșați panorama Oceanului Pacific. De aici, de pe orbită, se poate observa dimensiunile teribilei explozii pusă la cale de o organizație care s-a delimitat de noi. Dintr-o singură lovitură rebelii reușesc să distrugă Complexul Aqvapolis, metamorfozând albastrul apei într-o întindere stacojie. Habar n-avem ce tip de armă folosiseră și asta ne scoate din minți. Încercăm zadarnic să luăm legătura cu ei. Par rupți de noua realitate pe care ne străduim să o construim. În scurt timp sunt catalogați drept teroriști și vânătoarea lor se declanșează fără prea multe pregătiri. Orice exemplar uman care nu poate fi contactat mental de către comunitate este automat eliminat. Descoperim cu uimire că pe Stația Spațială sunt 25 de indivizi, structurați într-o rețea menită să ne saboteze eforturile. Cu toții sunt arestați și expulzați în spațiu, fără proces sau orice altă posibilitate de a se apăra.
— Scurt și la spate pierdut! cum bine spune Clauss. Răul trebuie tăiat de la rădăcină. Nu putem tolera astfel de manifestări.
Sunt întru totul de acord cu el. Asemenea exprimări pot genera catastrofe și compromite munca noastră.
Rămân minute-n șir cu nasul lipit de geamul hubloului, urmărind cele 25 de trupuri în lupta disperată cu vidul. Câțiva se unesc într-o structură care generează un câmp de forță menit să-i protejeze de vicisitudinile spațiului. Iluzii deșarte. Cadența năucitoare a bateriei de vânătoare aprinde pentru câteva secunde cerul și „rezistența” este eliminată. „Showtime is over!”
Acum trebuie să vericăm întreaga structură, pentru a dezvălui posibilele sabotaje din sistemele construcției. Din fericire nu descoperim nimic care să ne îngrijoreze. Avem parte, totuși de o veste proastă. Gruparea ascunsă-n abisul Oceanului Pacific nu fusese neutralizată. O bună parte din întinsul apei este contaminat cu o bacterie care generează radiații letale pentru orice ființă sau dispozitiv aflat în tentativa de a penetra „scutul”.

— vineri, 27 iunie 2053—
O zi istorică pentru noua rasă umană. Pregătirile pentru realizarea câmpului de forță care va înconjura luna sunt gata. O sferă cu diametrul de aproape 3600 de kilometri va învălui satelitul, realizând compensarea gravitațională de care este nevoie. De-a lungul ecuatorului Selenei au fost instalați „asimilatori acetonici” – generatoare care absorb energie de la mare distanță ( vorbim despre corona solară), capabili să întrețină echilibrul față de singularitatea care va fi generată. Printr-o singură armare a separatorului, haloul prinde contur și vidul de smoală este metamorfozat de noua culoare violacee a corpului ceresc. Simțim cu toții gândurile de admirație sosite din toate colțurile Terrei și percepem sentimentul de superioritate printr-o bucurie stranie – dominată de dorința de a continua travaliul cu și mai multă râvnă. Primim imagini captate de pe Pământ și cădem de acord că nopțile vor fi de acum frumuseți aparte, marca eforturilor personalului din Stația Spațială.
Către sfârșitul zilei suntem nevoiți să împărțim laurii victoriei. Din neant, își face apariția un corp ceresc straniu. Este propulsat de către impresionante guri de foc instalate pe una din emisfere, în timp ce racheta din ariergardă— legată de planetoid printr-un canal energetic strălucitor, ne amintește imediat de misiunea către Titan. Impresionant! Chiar au reușit să folosească satelitul lui Saturn pe post de rezervor de combustibil. Apropierea relativă ne permite să intrăm în legătură cu echipajul solitar și aflăm detalii care ne alimentează bucuria procesului evolutiv în care suntem angrenați. Trei cargouri complet automatizate, încărcate cu sute de mii de tone de combustibil extras din pântecele corpului ceresc, fuseseră dirijate dincolo de granițele sistemului solar, spre Norul lui Oort. Pregătite să susțină o misiune către Proxima Centauri – o stea pitică roșie aflată la aproximativ 4,2 ani lumină de Pământ, despre care se spune că prezintă fluctuații mari și aleatorii ale luminozității datorate unei activități magnetice deosebite, deveniseră speranța unei stații intermediare de importanță capitală. În sprijinul susținerii unui astfel de efort primim date despre existența în jurul astrului a unui tip de energie care ar revoluționa conceptul de călătorie spațială.

—luni, 20 octombrie 2053—
Nu sunt de acord cu folosirea androizilor pentru finalizarea procedurilor de generare a singularității, deși probabilitatea ca ei să greșească este mai mică decât a noastră. Sunt bucuros că opinia mea este susținută de majoritatea celor din Stația Spațială. Ar fi de preferat să-i folosim în misiuni „executabile” – termenul e forțat, dar acceptat în cele din urmă. Îi vom putea trimite către „orizontul evenimentelor”, de unde să transmită date. Vor amplasa rețeaua de mine care delimitează zona de dilatare temporală de cea periculosă. Și apoi este nevoie de efectuarea unor teste cu grad mare de risc. Nu putem să întrebuințăm oameni pentru acestea.
După câteva zile de tergiversări, hotărârea este luată: roboții vor pleca în spațiu!
... Privesc atent spre tridimensionalul amplasat în holul de bază al punții „B”, stăruind asupra datei din calandar. Văd data de 20 octombrie 2053, dar ceva din lăuntru meu refuză să creadă. E un sentiment nou, generator de disconfort vizibil. Mă smulg cu greu din nesiguranță, cuprinzând artificialii sosiți cu ultimul transport. Le măsor piepturile bombate, insistând asupra complexelor mecanisme amplasate la baza capetelor, apoi zâmbesc recăpătându-mi siguranța pierdută:
— Cobai! murmur printre dinți percepând apropierea colegului, Clauss.
Îi simt mâna tremurândă sprijinindu-se de umărul meu. Pare nesigur pe el.
— ... Am o migrenă, bolborosește abia perceptibil. De câteva zile...
Vreau să-i dau un sfat, dar ceva mă oprește. De asemenea dureri sufăr și eu de ceva timp. Ignorându-le, am învățat să le stăpânesc.
— Du-te și te odihnește, îl îndemn evitându-i privirea tulbure. Ai nevoie de somn. Câteva ore bune, timp în care roboții îți vor putea investiga întregul organism.
Îi aud răspunsul, suprapus peste hârșâitul bocancilor pe suprafața covorului cauciucat:
— ... Mi-e frică de lighioanele alea! Îți intră prin tot corpul și...
Rămân surprins. Nu de vorbele sale. Ci de expresia androidului în fața căruia mă oprisem. Zâmbește în colțul gurii și lucrul acesta îmi provoacă o reacție necontrolată. Îi smulg dintr-o singură mișcare arma atârnată la șold și descarc patru proiectile în zona sensibilă, situată între platoșă și abdomen. Zgomotul pare infernal, în timp ce servomotoarele artificialului încearcă să compenseze pierderile de presiune. Nenorocitul mă stropește cu ulei fierbinte, apoi se prăvălește la podea. Câteva secunde mai târziu, starea de revoltă mă părăsește. Îmi pare rău și accept faptul că am distrus un bun construit pentru a ne sluji. Retrogradarea mea pare o măsură justă.

— marți, 3 februarie 2054—
Oh, da! Uităm de tot și de toate. Sosește ceasul mult așteptat. Din clipă-n clipă, bombardamentul asupra zonei în care materializăm creația noastră va începe și mult așteptata singularitate va prinde contur. Sunt entuziasmat și lucrul acesta mă determină să uit de Clauss – țintuit la pat de o boală teribilă, sau de faptul că fusesem numit, din nou, în funcția de coordonator. Tot ceea ce mă interesează este finalizarea procesului.
Cu mâna tremurândă anclanșez butonul și jetul de particule, capabil să inițieze procesul de implozie, atinge perimetrul în mai puțin de două secunde. Gravitația artificială împrumută culoarea vie a haloului Selenei, dar compensarea generatoarelor este eficientă. Pe măsură ce „gaura neagră” prinde contur, minele amplasate de andoizi explodează și centura nou formată stabilește legătura cu solul lunii, fără să creeze alte complicații. Strunim monstrul și ne minunăm de realizarea noastră. Suntem la un pas de nemurire!

— joi, 26 martie 2054 —
... După ore întregi de alergat, reușesc să-mi potolesc furia. Îmi privesc chipul mânjit cu sânge și realizez că am ucis câțiva oameni: colegi de-ai mei! Suntem stăpâniți de o mânie care izvorăște din interiorul ființelor noastre, o flacără în fața căreia nu putem să ne împotrivim. Cu ochi injectați lovesc cu putere oglinda și urletul atrage un camarad de la comunicații. Mă străduiesc să stabilesc legătura mentală, dar silința se dovedește lipsită de reușită. Mă apucă iar... Dintr-o singură izbitură îl trimit la podea, apoi îl lovesc până când încordarea îi părăsește trupul devenind moale, asemenea unei cârpe. În scurta fereastră de luciditate care urmează îmi dau seama că trăim o dramă teribilă. Se pare că avem parte de un efect secundar al saltului neuronal, proces care se amplifică pe zi ce trece. Primele simtome au apărut acum șase luni, dar nimeni nu le-a dat importanță până acum câteva zile când a avut loc prima crimă. De atunci totul s-a schimbat. Mă gândesc la Clauss și realizez că fusese una din victime. Remușcarea mă determină să pornesc către infirmerie, părăsindu-l pe bietul Mark, dar colidorul este inaccesibil. Am devenit un soi de zombi și grupul din fața mea este cel mai bun exemplu. Își dau seama că sunt diferit și pornesc contraatacul, agitându-și brațele într-un mod cât se poate de sugestiv. Mă prăbușesc în genunchi așteptând sfârșitul, dar izbăvirea apare pe neașteptate. Matilda, rusoaica din Vladivostok, sosește pe un culoar adiacent. Nu ezită nicio clipă: își fixează două din membrele inferioare pe podea, apoi își folosește terminațiile sub forma unor evantaiele din oțel, pentru a lansa o reacție de răspuns pe măsură. Când totul se termină izbucnesc într-un plâns cadențat de hohote nestăvilite. Privesc spre fața hidoasă a salvatoarei, înecându-mi amarul într-o întrebare concisă:
— ... De ce?
Matilda încearcă să-mi răspundă, dar zumzetul servomotoarelor atașate la diferitele părți ale organismului său modificat o determină să se răzgândească. Își îndreaptă atenția spre grupul de foști colegi uciși în câteva clipe de armele sale, apoi pornește hotărâtă să-și recupereze bucățile lipsă din trup. Încep să filozofez, percetând linia imaginară dintre agonie și extaz printr-o încruntare prelungă. Rămân agățat de imaginea protectoarei mele, mișcându-și cele patru membre inferioare într-o cadență care o transformă într-un soi de insectă dezgustătoare, amăgindu-mă că nebunia poate fi ceva trecător. Un gând sinistru îmi invadează sinapsele: „ ... suntem genii sau schizofrenici?”

— sâmbătă, 25 aprilie 2054—
Nu știu ce să spun. Este ziua când noul fenomen pune capăt duplicității vieților noastre. Perioadele de normalitate, împestrițate cu cele de nebunie, se topesc într-o manifestare care ne aruncă într-o existență bizară. Inițial, ne gândim la un efect direct al singularității generate, dar nu este decât o interpretare care nu ne mulțumește. Mințile ne rămân la fel de ascuțite, însă dorința de a ne ucide între noi a dispărut. Ar fi un motiv de bucurie, dar totul în jurul nostru se dezvăluie... cu încetinitorul. Orice mișcare pare descompusă! Expermentăm două realități diferite și în același timp supărătoare prin suprapunere. Din fericire putem lua legătura mental, acceptând teoria „accelerației negative a timpului”, emisă de un grup de fizicieni din Germania. Conform acesteia, trăim într-o „fractură temporală”, însă tendința de liniarizare impusă de originea noastră, determină o reconfigurare a celei de-a patra dimensiuni. Cu alte cuvinte vom redeveni homo sapiens. Varianta limitată!
— Ce putem face? mă trezesc vorbind de unul singur. Îmi ridic brațul urmărind efectul optic care mi-aduce aminte de un stroboscop.
— ... Nimic! se aude răspunsul, asemenea unui ecou.
Întorc privirea și răsuflu ușurat: nu mi s-a năzărit. Mark, tehnicianul de la comunicații, mă fixează absent. Sunt bucuros că a ieșit din infirmerie. În urma bătăii pe care i-am aplicat-o, a zăcut aproape o lună. Cu toate acestea nu-mi poartă ranchiună. Cel puțin asta deduc din manifestarea sa.

— duminică, 24 mai 2054—
... 29 de zile în capcana nemilosă a timpului. Existența noastră este supusă unui univers molcom, lipsit de dorința de a ține pasul cu mințile noastre. Ne simțim ai nimănui, dar tot ce are un început are și un sfârșit. Fără niciun fel de avertisment, unda apărută din străfundurile universului ne modifică existența. Un simplu punct luminos la început, detectat de către senzorii Stației Spațiale, se metamorfozează într-o bandă luminoasă care aprinde slăvile de smoală. Bizara energie cosmică ne traversează habitatul, mărindu-și dimensiunile – cât să ne cuprindă dintr-o singură îmbrățișare. Îmi simt capul cuprins de aceeași amețeală plăcută și în câteva secunde, îmi recapăt vechea personalitate. De uimire îmi lipesc fața de cel mai apropiat hublou, privind panorama planetei albastre peste care mantia dimensiunii pierdute trece fără zăbavă.
Ne trezim dintr-un vis presărat cu minunății, dar și coșmaruri, devenind apatici și lipsiți de perspectivă. Peste toate realizăm frumusețea trecutului guvernat de esența simplității, dorindu-ne ca toate acestea să nu se fi întâmplat...
*
... Carlo se ridică de pe scaun, uimit că reușise să-și termine jurnalul. Răsfoi cu grijă foile agendei ajungând la prima pagină fără prea multă convingere. Privi îndelung data inscripționată în antet, apoi o compară cu tridimensionalul care trona deasupra ferestrei: „vineri, 29 mai 2054”. A mai trecut o zi! Simți a doua oară pulsul gravitațional, sub forma unei greutăți agățate de stomac. Câteva secunde urmări mișcarea uniformă a lucrurilor aflate în diferitele unghere ale punții „D” și înțelese că un eveniment important răzbătea din direcția singularității create. Apoi lumina orbitoare declanșă apariția obiectelor străine. Nu trebuia să fie un geniu pentru a descoperi că trei nave de origine necunoscută trecură prin portal. Aparenta lipsă de reacție dură cât să-și descarce razele energetice spre planeta virtuală, adusă în câmpul vizual de al doilea „proiectil lentilă”. Simultan, Titan, călăuzit de către temerari în proximitatea Terrei, începu să-și piardă din masă, alimentând, printr-un fascicol incandescent, punctul de convergență al acțiunii.
În scurt timp, spuza de stele își pierdu configurația binecunoscută și Pământul se înconjură de planete necunoscute. Un sistem binar, format din aștri aflați într-o îmbrățișare periculoasă, generatori de fluxuri energetice dirijate către centrului de masă comun, îl zăpăci de-a binelea pe pământean. Iluzia, ori realitatea în care intrase îl dezorientă. Simți nevoia să împartă îngrijorarea, dar puntea „D” a Stației Spațiale era pustie.
— ... Ce se întâmplă? se foi nervos, abandonând poziția care îl asigura că undeva – acolo sus – se găsea Terra. O nouă descărcare energetică îl sperie teribil. La câțiva pași de intrarea principală se materializă o ființă ciudată. Un umanoid, având capul protejat de o misteriosă sferă străvezie, își fixă ambele perechi de ochi pe chipul său. Carlo simți o căldură intensă, localizată în regiunea unde unii oameni ar spune că se găsește al treilea ochi. Fața străinului începu să se alungească, descoperind o cavitate bucală inexistentă la prima conformație. Apoi sunetele străbătură, metamorfozându-se în cuvinte pe care pământeanul le înțelese pe deplin.
— Oameni!? Așa vă spuneți voi înșivă... oameni! Misiunea voastră a luat sfârșit! Noi suntem gryndelii! Cei pentru care ați pregătit planeta! Împreună cu satelitul ei, a fost adusă în unul din sistemele solare construite de către rasa noastră. Existența voastră nu mai este necesa...
Brusc, spiciul se întrerupse și contururile vietății își pierdură armonia. Din neant, evantae din oțel triumfară pieptul și abdomenul străinului.
— ... La naiba cu gryndelii! înjură cu năduf Matilda croindu-și cale prin impunătoarea ființă. Nu-i decât o hologramă bine realizată. Repede! Urmează-mă, dacă vrei să supraviețuiești!
— ...Unde? murmură stins, Carlo.
— Pe Terra, bineînțeles! Bacteriile sintetice din Oceanul Pacific sunt singura noastră scăpare. Eliberează în atmosferă radiații metafizice, la adăpostul cărora ecosistemul independent construit în Gropa Marianelor – la aproape 11 km în adâncuri – se află în siguranță. Nu-i timp de multe explicații. O să le afli mai târziu.
— De unde știi toate acestea?
Râsul hilar al rusoaicei cu trup de insectă acoperi următoarea întrebare a bărbatului. Se mulțumi să-și îndrepte degetul arătător spre fruntea generoasă acoperită de păr galben ca spicul de grâu.
— Am recepționat un mesaj trimis pe o frecvență protejată. De la o tipă, Nicola. Se pare că este liderul Rezistenței. Avem instrucțiuni despre modul cum să ajungem acolo. În plus, am primit un cadou extraordinar. Un cifru care inhibă activitatea roboților din organismul meu... Aaa! Și încă o chestie: scutul a împiedicat „retrogradarea intelectului”. Jos, sunt încă genii! Ei, da ce-ai rămas așa? Nu-ți vine să crezi?
— Pe soția mea o cheamă Nicola...
Într-o clipă, sentimentul uitat în cel mai negru ungher al ființei sale îi îmbătă simțurile. Realiză cât de mult îi lipsise ființa de care se îndrăgostise cu mulți ani în urmă. „ Numai să fie ea!”
— Vino! îl îndemnă Matilda. Gryndelii vor distruge Stația Spațială.
— Numai o clipă! se scuză Carlo încercând să treacă peste nebunia ultimilor vești.
Din câțiva pași ajunse în dreptul ferestrei, culegând agenda în care scrisese jurnalul. Cu litere tremurânde completă o propoziție scurtă: „Te iubesc, Nicola!” Apoi o ascunse în buzunarul interior al sacoului.

— luni, 20 august 2057 —
... Deasupra capetelor noastre se întind kilometri de apă. Suntem adunați în ultimul bastion al umanității, victimele unei rase de colonizatori lipsiți de scrupule. Ne-au răpit cu tot cu planetă, supunându-ne unei capcane pe cât de inteligente, pe atât de eficiente. Doar mii din câteva miliarde, am supraviețuit. Trăim laolaltă – genii și oameni simpli – și avantajul unei astfel de cualiții este ceea ce ne salvează. Este nevoie de echilibru și lucrul acesta se realizează prin compensarea minții cu spiritul ființei umane. Acceptăm agerimea minților celor rămași sub influența serului extraterestru, în timp ce ei sunt dependenți de energia pe care noi, ceilalți, o avem în izvorul sufletelor. Împreună suntem „hibridul” perfect. Cu toate acestea trebuie să găsim o cale de a ne elibera. Și asta din două motive. Primo: gryndelii încearcă să ne străpungă bariera de radiații metafizice. Schimbarea continuă a modulației nu este o soluție permanentă. Secundo: trăim într-un alt timp față de genii. Din punctul nostru de vedere, sunt nemuritori. Pe de altă parte ei ne atrag atenția că îmbătrânim într-un ritm accelerat. Prin urmare „coabitarea”este limitată.
P.S. — Liderul Rezistenței este soția mea, Nicola. Din păcate, sau din fericire, este un geniu. Știe cine sunt, dar mă ignoră. Rar, în timpul folosirii dispozitivului de transfer, îi observ urme de compasiune. O singură dată m-a strâns de mână și tot atunci i-am observat o lacrimă în colțul ochiului. Asta se întâmpla acum vreo două luni. În rest, nimic...
*
— ... Într-adevăr, răzbătu gâtuit bărbatul corpolent. Documentul este neprețuit!
Generalul cu patru stele zâmbi confuz.
— L-au găsit în Groapa Marianelor, acum cinsprezece zile. Într-un cufăr construit dintr-un material necunoscut, rezistent la presiunea imensă din zonă. Roboții l-au scos la suprafață și ne-am chinuit mai bine de patru zile să-i penetrăm blindajul. Conform ultimilor date, obiectul are o vechime de câteva milioane de ani. În plus, energia care a protejat jurnalul a reușit să-l păstreze în stare intactă. Însă sursa acesteia este încă nedescoperită.
— S-o ia naiba de sursă! se exterioriză secretarul de stat fixând transpirația vioaie a ofițerului. Mă interesează doar agenda! E scrisă, domnule general, într-o limbă de circulație internațională. Primul contact cu o civilizație extraterestră, urmat de o răpire la nivel planetar. Pe fiecare margine din foile registrului sunt desene care ne indică date despre planetă. Aici, de exemplu, descoperim harta unui sistem solar cu 8 planete, plus un astru. Nimic care să se asemene cu realitatea noastră. Iar dacă ar fi să ne luăm după ultima pagină, completată de așa- zisa lideră a Rezistenței, în prima zi din anul de grație 2100, ultimii reprezentanți ai rasei homo sapiens au reușit să construiască o mașină a timpului cu ajutorul căreia au învins gryndelii. Efectul acesteia a fost însă limitat de tehnologia extraterestră, Terra rămânând exilată în galaxia numită Andromeda. Practic, viața pe această planetă s-a restartat. Aici se pomenește despre o „buclă” — anume ceva care trebuie să se-nchidă. Găsim indicii clare despre „pacientul – 0”, și despre modul cum, pentru orice eventualitate, putem să-i stârpim pe invadatori. Așa că, domnule general! Mâine este miercuri, 24 mai 2051. Nu mai este nevoie să spun că profesorul Hark Chann trebuie monitorizat. La nevoie... eliminat. Adică, știi ce vreau să spun! Trebuie transferat în bază. Asemenea „puteri” trebuie exploatate...

Comentarii