Planeta Vasthra
„Ei sunt printre noi! Și noi suntem ei...”
—... What a hell are you? murmură sergentul Don Doricelli înăbușindu-se-n aerul dens al planetei.
Ochii săi exoftalmici se fixară pe smocurile din blană stacojie. Privi în slăvi, dar boarea, deloc binevoitoare, îi tăie răsuflarea. Reuşi — cât să vadă dincolo de trupul care-l purta spre înălţimi. Escaladau un versant abrupt, iar vietatea— în spinarea căreia stătea— nu părea deloc deranjată de povară.
Creatura simţea orice mișcare. Era mulţumită că neașteptata pradă nu încercase să evadeze. O cărase-n spate încă de la poalele muntelui, de când o descoperise în mijlocul rămăşiţelor „carului ceresc” care aplanetizase. După ce-i adulmecase trupul prins în epava fumegândă, urmărindu-i spasmele ceva timp, își folosise puterea brațelor pentru a elibera potențiala cină din scaunul bizar—flancat de lucruri și mai lipsite de înțeles. Departe de masivitatea erbivorelor care însuflețeau podișurile regiunii, captura îi stârni interesul. O așeză pe spatele său, pornind către piscul pierdut în norii plumburii unde se afla așezarea gintei din care făcea parte. După mai bine de jumătate de oră de efort necontenit, tânărul kiromang —primit de curând în rândul războinicilor din clanul Boosk— hotărî să facă o pauză.
— Orice-ar fi nu trebuie să pierd prada! îşi zise, oprindu-se într-o scobitură apărută în peretele din piatră. Ridică perechea suplimentară de brațe, împingând povara cu destulă hotărâre. Sergentul se sperie de-a binelea: blănosul întoarse capul cu 180 de grade.
—... What a hell are you? repetă Doricelli speriat de caninii impresionanți.
Faţa hidoasă, plină de păr, pielea cornoasă și exfoliată declanşă militarului o reacție de autoapărare. Îşi căută arma, dar silinţa rămase fără noroc: de la mijloc, până aproape de genunchi, degetele vietăţii îi acoperiseră trupul.
— Ce vrei să faci? se-nmuie sergentul descoperind răsuflarea puturoasă a extraterestrului.
Kiromangul rămase descumpănit. Distinse vocea micuţei vietăţi ca pe ceva neaşteptat de armonios. Îşi încruntă sprâncenele:
— Eşti prada mea! ţipă înspăimântător degajând o cantitate apreciabilă de salivă.
Don Doricelli desluşi propoziţia sub forma unor urlete. Roti mâinile mimând o strângere de gât. Izbuti pentru câteva clipe să privească printre degetele creaturii, descoperind că „bigfoot” purta... pantaloni! Îi zări unealta care semăna cu o secure.
— O fiinţă inteligentă! Asta nu-i a bună, murmură îngrijorat.
Răspunsul muntelui de blană se concretiză printr-o intensificare semnificativă a stânsorii.
— Mă striveşti! urlă militarul lovind cu putere braţul creaturii.
Kiromangul hotărî să elimine ameninţarea unei posibile evadări. Cum a doua pereche de membre superioare îi era liberă, se folosi de unul din pumnii impresionanţi. Măsura se dovedi eficientă: horcăitul persistă câteva secunde, apoi corpul se-nmuie: sergentul îşi pierdu iarăși cunoştinţa, cambrându-se primejdios spre hău. Namila zâmbi mulţumită.
*
Don Doricelli își recăpătase de puțin timp simțurile, limpezind secvenţa în care creatura îl izbise-n moalele capului. Aşadar nu era închipuire! „Trebuie să fi fost o lovitură teribilă”, se mulţumi să constate. Îşi ascuţi auzul încercând să desluşească primele indicii despre locul unde se află. Aceleaşi urlete, frânte de vâjâieli haioase. Nevoit să-şi deschidă ochii, cât să poată observa printre gene, elucidă misterul într-o clipă: se găsea în mijlocul unor creaturi asemenea celei care-l purtase-n spinare. Ce noroc: fusese legat cu un soi de funie, în dreptul pieptului şi abdomenului, dar simţea pistolul atârnând de centură şi asta era de ajuns pentru moment.
— Pot insera cifrul de metamorfozare, îşi şopti.
Pipăi locul cu pricina şi reuşi să tasteze cifrele. Surpriza îi demontă aşteptările: nu se-ntâmplă nimic. Colac peste pupăză își epuiză şi rezerva de energie. Odată cu trecerea navetei prin porţiunea de atmosferă contaminată, nedetectată inițial de către senzorii flotei de colonizare, toate dispozitivele fuseseră afectate, inclusiv cel care trebuia să genereze modulul de luptă. Bateria organică încetă susţinerea sistemului şi singura funcţie încă operaţională — compensarea gravitaţională, se opri. O secundă mai târziu bravul militar îşi simţi corpul de două ori mai greu.
La câţiva metri de locul unde se găsea sergentul, liderul kiromang, Mobalaf, părea încântat de captura tânărului vânător:
— Bravo Ciua!
— Mulţumesc, bolborosi junele emoţionat.
Ridică securea deasupra umerilor, înclinând capul de două ori: o dată în dreptul căpeteniei, apoi în faţa familiei acestuia. Murmurul de admiraţie străbătu adunarea. Mobalaf simţi fiorul şi se grăbi să înceapă ritualul. Prelungi uvertura cât să-şi scoată hangerul din teacă şi să taie cele două legături din sfoară. Nu-i rămânea decât să sfârşească viaţa nefericitei prăzi, apoi să împartă carnea familiilor clanului. Se hotărî repede ridicând în lumina astrului şişul încrustat cu însemnele binecunoscute: un cerc străpuns de două săgeți, dispuse sub forma literei „x”. Un urlet prelung despică zările. Euforia cinei, dublată de faptul că „obiectul muncii” era atât de exotic, reuşi să mascheze înaintarea hoardelor clanului vecin...
Invadatorii pătrunseră din trei direcţii diferite. Păreau bine organizaţi şi motivaţi pe măsură. Înainte ca ginta Boosk să opună rezistenţă, reuşiră să ajungă în inima aşezării. Încleştarea - mai mult un masacru, se echilibră când ordinele lui Mobalaf reușiră să adune luptătorii din primele rânduri. Preţul era foarte mare. Se văzură nevoiţi să asiste la carnagiul din jur, unde capetele celor dragi îşi pierdeau locul cu atâta repeziciune, mulţumindu-se să urle fiecare cu sălbăticie şi să aştepte înfruntarea directă care părea inevitabilă. Secunzii tribului Arkus ştiau bine cu cine aveau de-a face. Nimiciră cu uşurinţă opoziţia lipsită de organizare şi îşi opriră detaşamentele la câţiva metri de războinicii din jurul lui Mobalaf.
La prima vedere clanul Arkus părea diferit de Boosk. Oastea îi era împărţită în detaşamente distincte. Atacaseră periodic poziţiile de pe culmile versantului, dar niciodată până acum nu reuşiseră să surprindă ginta rivală. De fiecare dată cercetaşii din foişoarele aşezării le deconspiraseră înaintarea, bătăliile transformându-se în remize supărătoare. Acum, însă, situaţia părea diferită şi combatanţii clanului Arkus hotărâseră să profite de oportunitatea ivită...
Pauza se-ntinse pe durata a trei minute, apoi forfotul traversă cele două tabere, demonstrând că sunetul venit dinspre nord anunţa inevitabilul: Cauzal ajunse în dreptul cetăţuii. Urmat de-al patrulea detaşament de luptători, temutul lider al clanului Arkus intră în citadelă. Se opri în dreptul celor trei secunzi, ordonându-le să-i aducă doi prizonieri din puţinii rămaşi în viaţă în urma atacului surpriză. Ştia bine că ucigând el însuși kiromangi lipsiţi de apărare va declanşa reacţia pe care o aştepta de atâta timp din partea clanului rival: o acţiune nebunească.
Sorţii aduseră în faţa sa o femelă tânără şi un adolescent. Tocmai de ce avea nevoie! Din două mişcări bine conturate îi decapită.
— Vei avea aceeaşi soartă, Mobalaf! rânji urmărind picăturile de sânge care se-ncăpăţânau să atârne de lama impresionantei sale barde.
Drept răspuns liderul clanului Boosk smulse toporul din mâna unui luptător şi porni contraatacul. În numai câteva minute platoul se prefăcu într-un abator imens, unde trupurile a peste două sute de kiromangi din ambele clanuri îşi găsiră odihna eternă.
... Don Doricelli încerca să rămână lucid în toată această nebunie. Nu căuta să profite de situaţie. Ar fi fost prea riscant. Ş-apoi nu era protejat de „compensatorul gravitaţional”, fiindu-i greu să se mişte la aproape 160 de kilograme, cât cântărea acum trupul său. Îi trebuia altceva... Privi în jur. Neaşteptat, o rază de speranţă îi lumină destinul. Să fie oare adevărat? La mai puţin de un metru, o creatură se zbătea între viaţă şi moarte. Pentru o clipă sergentul rămase impresionat de obiectul strălucitor atârnat la centură: o baterie organică!
„Numai de-ar avea energie”, îşi spuse-n gând amintindu-şi de pleiada de cercetași plecați, asemenea lui, într-o misiune sinucigașă.
Efortul se dovedi pe măsură: reuşi să-şi însuşească lucrul de care avea atâta nevoie. Zeiţa Fortuna îi zâmbi: noua baterie era încărcată. Sistemul se restartă automat, iar codul de metamorfozare, introdus dintr-o singură încercare declanşă reacţia atât de aşteptată.
Dacă-n acele clipe te-ai fi aflat în mijlocul aşezării construite de clanul Boosk, impresia ar fi fost covârşitoare. În toiul teribilei încleştări dintre cele două ginte rivale, prada adusă de tânărul Ciua se ridică fără veste de pe solul pietros. Îi dispăru miraculos trăsăturile chipului, în timp ce trupul îi fu acoperit de un material straniu. Cifrul activase plăcuţele din titan sintetic.
Întreaga scenă a bătăliei păru că îngheaţă. Uimirea depăşi rivalitatea, transformând imensele maşini de luptă îmblănite în fiinţe vrăjite de creatura desprinsă dintr-o lume magică.
„Ciudat sau doar noroc”, gândi Doricelli amintindu-şi că niciun cercetaş— afară de el— nu reuşise să-şi pună în valoare superioritatea echipamentelor. Semnele vitale dispăruseră din sistemele de monitorizare, imediat ce navetele pătrunseseră în atmosfera planetei Vasthra. Cert este că nu reușise să facă nimic pentru ai salva. Miraculos, el izbutise să treacă, obținând informații prețioase despre anomalie. Apoi motorul navetei sale se opri și raptorul intră în picaj.
Fenomenul întâlnit părea asemănător cu acela descoperit pe corpul ceresc Martha, la intrarea în braţul galactic. Elementele aflate în compoziţia acelui strat, situat la graniţa ionosferei, interacţionaseră cu sistemele inteligente, suprasaturându-le. Consecinţa? O reacţie în cascadă, finalizându-se în imposibilitatea controlării navelor. Se emisese atunci ipoteza conform căreia mărirea densităţii sistemelor artificiale performante ar accelera reacţia de răspuns, încercându-se aplanetizarea prin misiuni solitare. Acum, după aproape un an de la acele evenimente, pe noua planetă desemnată pentru colonizare, trei duzini de cercetaşi dispăruseră în prima misiune de contact.
După câteva încercări nereuşite, faţa interioară a măştii din titan sintetic se lumină și ecranul deveni funcţional. Don Doricelli îşi permise un zâmbet. Comandă un diagnostic al tuturor sistemelor:
— Vreau energie în acumulatorii armei!
Ridică pistolul către cer şi apăsă pe trăgaci.
Zăpăceala descumpăni ambele tabere beligerante.
— Kaalos! strigă Mobalaf acoperind freamătul gloatelor.
Simpla rostire a zeului care le călăuzea vieţile declanşă o reacţie neaşteptată: îngenunchiară pe solul pietros.
*
... Pentru a nu ştiu câta oară restartă convertorul. Zgomotul de fond scăzu în intensitate, filtrând şuieratul gutural în sunete cadenţate.
— ... prea... rite, Kaalos!
Frecvenţa se dovedi corectă, însă intensitatea câmpului trebuia acordată. Tiparul deveni operaţional și Don Doricelli răsuflă uşurat.
— ... slujitorii tăi, kiromangii, te roagă să-i ierţi!
De data aceasta traducerea se efectuă fără întreruperi şi sergentul se hotărî să răspundă:
— ... Trebuie să opriţi războiul! Am coborât printre voi să aduc pacea... Înţelegeţi ce vă cer?
Mobalaf se ridică-n picioare. Înălţă ambele perechi de brațe, întărind gestul de smerenie cu o rugăciune bolborosită.
Câţiva zeci de metri spre nord, Cauzal îşi privi duşmanul de moarte lipsit de apărare. Primul impuls îl determină să înhaţe toporul şi să-l arunce—peste teama răzbunării divine. Şuieratul tăie mormăiala conducătorului clanului Boosk. Pierdu tăria picioarelor şi căzu pentru a doua oară în genunchi. O clipă se gândi că este vendeta zeului, apoi distinse rânjetul lui Cauzal şi înţelese: sfârşitul îi sosise din partea rasei din care făcea parte.
— Nu eşti zeul meu! urlă Cauzal smulgând o lance din braţele unui războinic. Adevăratul Kaalos se va răzbuna!
Înainte ca Mobalaf să-şi dea ultima suflare, Cauzal aruncă suliţa către micuţa creatură.
Tiparul electronic se fixă într-o clipă: Don Doricelli apăsă pe trăgaci antrenând proiectilele inteligente spre ţinta aflată în mişcare. Loviturile explodară în serii, transformând agresiunea într-o ploaie de aşchii.
Un țipăt cutremură zările. Cauzal se ridică în capul oaselor şi începu să alerge. Gărzile personale îl urmară. Trecură cu uşurinţă prin liniile celor din clanul Boosk şi se îndreptară către ciudata creatură care întorsese soarta bătăliei. Braţul invizibil reacţionă iarăși și liderul clanului Arkus se izbi de un zid străveziu. Un zgomot înfundat se auzi de patru ori, apoi kiromangul gemu. Cauzal izbuti să-și ridice privirea. Cei patru oşteni— prețioșii săi pretorieni, îl părăsiseră.
*
— ... Am putea spune, domnule sergent, că povestea dumitale este atrăgătoare.
Bărbatul voinic fu gata să răspundă, însă se abţinu. Se mulţumi să bată mărunt din buze privind spre oglinda fumurie care acoperea întregul perete din camera de interogatoriu. Rămase uimit: ochii săi deveniseră neobişnuit de exoftalmici. Nu-şi amintea să fi arătat în halul acesta.
— O reacţie adversă, îl ajută colonelul. Interogatoriul a fost un proces lung şi anevoios. Am fost nevoiţi să te clonăm de mai multe ori.
—Sunt o copie?
— Chiar reuşită! se-ncruntă ofiţerul. Asta dacă excludem dereglările de memorie pe care nu am reușit să le compensăm. Ne interesează ce s-a întâmplat după moartea celor doi lideri kiromangi. Cum ai reuşit să părăseşti planeta? Te-am descoperit plutind în spaţiu, protejat doar de costumul din titan sintetic. Toate sistemele navetei încetaseră să mai funcționeze. În plus, fuzelajul îi fusese avariat simțitor.
—Radiațiile metafizice sunt filtrul spre lumea kiromangilor! punctă Don Doricelli într-un acces de sinceritate pe care nu reuşi să-l stăvilească. Am descoperit lucrul acesta imediat ce am depășit ciudatul strat atmosferic. Datele colectate au fost descărcate în memoria sistemului de avertizare de care ați amintit. Cât despre modul cum am părăsit planeta... știu că am abandonat așezarea kiromangă și am ajuns la raptor. Este posibil, domnule colonel, ca radiațiile metafizice prin care am trecut a doua oară să fie cauza golului de memorie.
—Asta-i ceva nou! se foi ofițerul. Nu ne-am gândit să verificăm baliza. N-ai mai dezvăluit lucrul acesta până acum!
— Ce vreţi să spuneţi? Nu ştiaţi lucrul acesta?
— Nu! De fiecare dată aflăm tot mai multe detalii. Ar trebui extrase toate informaţiile!
— De unde?
— Din cortexul tău! Adică al clonei numărul 16!
— Sunt al 16-lea duplicat?
— Da! Creștem din nou cantitatea de ser. Observ că nu colaborezi pe deplin. Ascunzi ceva! Nu ești atât de supus pe cât ar trebui! Pui întrebări și te miri că ești clonă. Lucrurile acestea trebuiau să dispară după primele reconfigurări.
Conturul ofiţerului îşi pierdu integritatea. Braţele se contorsionară, eliberând tentacule prevăzute cu ventuze maronii.
— Cine sunteţi? se cutremură sergentul.
— Mereu aceeaşi întrebare! Suntem stăpânii voştri: anunnaki. Colonizatorii galaxiei!
Pielea colonelului deveni transparentă apoi se topi. Exemplarul desemnat pentru interogatoriu reveni la forma obişnuită. Îşi fixă ochii mari pe chipul împietrit de spaimă al omului, apoi îl ucise fulgerător.
*
Generalul Chiunk-Khai, liderul flotei de colonizare, zâmbi încordat. Deşi totul se desfăşurase conform planului, era nemulţumit în adâncul său. Se hotărî să-şi repete în minte punctele forte ale operaţiunii, tocmai pentru a mai risipi din norii îndoielii. Pentru început se gândi la sclavii umanoizi: aceştia îşi îndepliniseră sarcinile! Descoperiră intrarea în lumea kiromangă și realizară o cercetare amănunţită a atmosferei planetei, plus o cartografiere detaliată a satelitului natural. Foarte bine! Nu mai era nevoie de ei! Oricum muriseră pe capete în timpul misiunilor. Cei care reuşiră să supraviețuiască erau eliminaţi după ce trupurile înduraseră zeci de multiplicări— pentru o mai bună colectare a informaţiilor. În fine! Cui îi păsa? Abia nu mai era nevoie de atâta ser pentru menţinerea narcozei şi nu se mai plângea nimeni că sclavilor li se umflă ochii. De altfel, pe Terra — Colonia Penitenciară numărul 6— mai erau miliarde. Gata să-şi slujească stăpânii pe mai departe!
Din senin o umbră trecu peste chipul său gelatinos întrerupându-i şirul gândurilor. Îşi aminti de planeta Matha, singura necucerită din acest braţ galactic. Un eşec care trebuia îndreptat în cel mai scurt timp cu putinţă.
„Imediat după Vasthra” îşi zise-n gând liniştindu-şi cugetul. „Acum ştim cum să ajungem şi acolo!”
Simţi că scapă de apăsare. Se gândi la sclavul cu rang de sergent, singurul care ajunsese pe Vasthra şi stabilise contactul cu specia din vârful lanţului trofic. Aflase informaţii vitale de la el, dar procente semnificative din ultima parte a misiunii se dovediseră imposibil de accesat.
„O eroare în sistem”, declaraseră experţii. Chiunk-Khai nu fusese convins. Hotărâse o intensificare a sondării creierului nefericitului, dar acţiunea nu-l mulţumise. De fapt îl enervase şi mai mult, obligându-l să-i reţină numele: Don Doricelli. Surâse tocmai la timp pentru a se intersecta cu privirea secundul său:
— Flota este pregătită, Chiunk-Khai! Putem începe invazia.
Liderul anunnaki încuviinţă.
*
— 96 de ore în trecut —
... Liniştea persista şi niciun kiromang nu-ndrăznea să o tulbure. Kaalos, zeul atotputernic, capabil să-şi schimbe forma după bunul său plac, coborâse din ceruri. Nimeni nu se mai îndoia de lucrul acesta. Într-un colţ, Ciua părea încurcat. Supravieţuise teribilei încleştări, dar teama răzbunării divine îl copleşise. Îl aduse-n spate pe însuşi „Zeul vieţii”— drept pradă comună, lovindu-l şi bruscându-l. Putea fi mai rău? Într-o clipă cerul de plumb păru că-i răspunde: vortexul născut din neant prinse vigoare, înlesnind coborârea unui alt car ceresc. Mirarea puse stăpânire peste întreaga suflare.
Propulsat de motoare antigravitaţionale, vehiculul spațial aplanetiză pe Vasthra în câteva minute. Un respiro scurt, apoi trapele se deschiseră dezvăluind fiinţe cu înfăţişare cunoscută.
— Oameni!? murmură Don Doricelli. Cu siguranță nu aparțin flotei!
Cinci umanoizi păşiră pe solul pietros, oprindu-se în dreptul primilor morţi. Păreau înzestraţi cu puteri mistice.
—Nu-ți suntem duşmani! se auzi glasul unuia, ajuns la câţiva metri de sergent.
Militarul înţelese perfect vorba străinului. Ciudat: convertorul nu se chinui nicio clipă să o traducă. Părea o limbă aflată în baza de date internă. Un fior lăuntric îi traversă fiinţa:
— Cine sunteţi?
— Noi suntem inuaki, din sămânţa cărora aţi apărut. Nu-ţi fie teamă! V-am simţit prezenţa de multe cicluri. Vă monitorizăm flota de la primele încercări de colonizare ale planetei. Nu am vrut să intervenim. Am sperat că veți abandona acest sistem solar.
Străinul se grăbi să dezvăluie un recipient transparent, în interiorul căruia levita un cristal strălucitor:
— Trebuie să descoperi adevărul! Introdu în sistem acest inhibator.
— De unde ştiu că nu este o capcană?
— Închide ochii şi simte apropierea. Nu-ţi vrem răul! Va deschide o cale de comunicare, posibilă numai celor din rasa noastră. E nevoie de puțină încredere. Suntem aici pentru a te salva.
Firava încredere avu un efect nebănuit. Un imbold tainic, izvorât pe neașteptate, o transă în care intră pe deplin conștient îi demontă suspiciunea. Sentimentul că trebuia să facă acest lucru îi înlocui încordarea. Experimentă ceva inedit: învăluit de o dulce siguranță, trăită doar în copilărie— alături de părinții săi—când grijile traiului de zi cu zi îi erau străine, simți că umanoidul spune adevărul. Părea vrăjit de sentiment. Deschise ochii observând prin vizorul electronic panorama încremenită. Desluşi kiromangii surprinşi într-un tablou lipsit de elemente cinetice, apoi văzu cerul planetei metamorfozat de o auroră misterioasă.
— Eşti într-o falie atemporală! îl linişti vizitatorul. Doar în acest fel putem stabili legătura! Foloseşte inhibatorul şi adevărul te va lumina.
Pentru început, sergentul receptă o căldură plăcută. Armura din titan sintetic își pierdu consistența, eliberându-i trupul. Presiunea oculară îi dispăru şi durerea, localizată la baza nasului, cedă. Se simţi bine încât se lăsă în braţele destinului mai iute decât ar fi anticipat.
Peste puţin timp lumina aştrilor îşi pierdu forma punctiformă. Acceleraţia deveni ameţitoare, metamorfozând tridimensionalul într-o geometrie declanşatoare de sentimentul grandorii: Don Doricelli văzu Calea Lactee în toată splendoarea celor o sută de mii de ani lumină. Spectacolul deveni copleşitor. Descoperi braţul Orion—Cygnus şi itinerarul îşi continuă derularea mai acerba. Mintea îi redeveni limpede, îmbiindu-l să-şi deschidă ochii şi să cuprindă magnifica planetă albastră: Terra. Sunetul surd îi invadă creierul, descărcându-i informaţii extraordinare. Prin ochii minţii revelă timpurile în care războiul dintre anunnaki şi inuaki săvârşise ruptura, când înfrângerea rasei cu înfăţişare umanoidă facilitase transformarea prizonierilor în sclavi supuşi teribilului ser de involuţie. Terra se preschimbase într-una din coloniile penitenciare de unde rasa anunnaki îşi alegea exemplarele pentru misiunile din cadrul programului de colonizare a galaxiei. În numai câteva generaţii—sclavii inuaki îşi pierduseră legăturile tainice ale originilor, închinându-se noilor zei. Suferinţa era la început: timp de milenii, fiinţele aflate pe Colonia Penitenciară numărul 6, trăiseră vieţi ale căror destine fuseseră controlate de teribilii anunnaki.
... De cealaltă parte, specia inuaki nu dispăruse. Pierduse o bătălie, nu şi războiul. Se retrase într-un alt braţ galactic— Perseu— populând cinci planete din interiorul a trei sisteme solare, sperând că timpul va şterge amintirile dureroase. Cu toate acestea nu uitaseră de fraţii căzuţi în sclavie. Pe toate planetele transformate provocară de-a lungul secolelor revolte şi războaie. Acum, însă, rana se redeschise pe neaşteptate și inuakii îşi folosiră extraordinarele aptitudini și tehnologii pentru a proteja planetele pe care viaţa îşi găsise un nou făgaş de existenţă.
Don Doricelli percepu toate acestea peste ineditul unor astfel de evenimente. O suferință surdă, plină de tristețe și neînțeleasă până acum, puse stăpânire pe suflet. Își dori răzbunare. Sentimentul deveni apăsător, determinând călătoria imaginară să-și încheie latura istorică în fața planetei Vasthra, aflată sub ocrotirea rasei inuaki.
— Avem nevoie de tine! se destăinui călăuza metamorfozându-se în planul fizic. Strategia noastră nu poate reuși altfel. Am fost nevoiți să îngăduim moartea cercetașilor, realizând doar un singur culoar unde radiațiile au fost diminuate. Fenomenul a putut fi explorat de către senzorii navei tale. Ne pare nespus de rău, dar nu a existat o altă cale. Sacrificiul nu va fi uitat. Am direcționat atacul gintei Arkus pentru a ajunge la tine acumulatorul care-ți permitea reactivarea costumului. Singurul mod de a pune-n evidență inhibatorul.
Don Doricelli ieși din starea de reverie, dar uimirea continua să-i îmbrățișeze întreaga ființă. Simțurile indicau că se află undeva în vidul cosmic, levitând alături de un inuaki, dar rațiunea îl contrazicea.
— Ce trebuie să fac?
— Vom folosi corpul tău pentru a crea o clonă. Însă nu va fi o copie integrală. Harta biomorfologică va fi modificată la nivelul cortexului. Anunnakii vor avea acces la informații eronate despre posibilitatea invaziei. Cu puțin noroc, vor cădea în capcană.
— Ce se va întâmpla cu mine?
— Vei merge alături de noi, în dimensiunea complementară. Pe ce-a de-a doua planetă— sora acesteia— unde am instalat deja dispozitivele generatoare de singularitate.
Sergentul ezită câteva momente, cât să simtă emoția călăuzei materializată într-o ușoară intensificare a strânsorii mâinii.
— Voi fi alături de voi!
*
... Întreaga flotă anunnaki era aliniată în dreptul ecuatorului planetei Vasthra. Generalul Chiunk-Khai spera să pună bazele unei noi colonii penitenciare: pasul către avansarea mult râvnită.
Fluxul de energie se dezvoltă în ambele direcții, cuprinzând cargourile din vecinătate. Fenomenul luă amploare, răspândindu-se peste întreaga flotă de colonizare, transformând o parte din întunecimea vidului într-un arc energetic imens.
— Este gata! anunță secundul privind în ochii dilatați de ambiție ai generalului. Senzorii dezvăluie anihilarea radiațiilor.
— Să mergem! ordonă Chiunk-Khai fixând panorama superbă a planetei. Vreau ca desantul să fie pregătit!
— Către toate navele: ÎNAINTE!
Într-un sincron desăvârșit, motoarele de manevră ale celor cincizeci de cargouri, porniră. Voleții prinseră contur, împestrițând corpurile imenselor vehicule spațiale cu puzderia de rachete folosite pentru marșarier și accelerație negativă.
Câteva zeci de minute mai târziu, la solul planetei, răzbătură primele ecouri ale invaziei. Nu se vedea încă nimic, dar imensa bază militară a rasei inuaki, construită în dimensiunea complementară, era pregătită. Asimilatorii acetonici—generatoare care absorb energie de la mare distanță—ajunseseră la capacitate maximă, susținând o capcană din care nu exista scăpare.
În clădirea de comandă a întregului proces, în sala principală, situată la câțiva kilometri în adâncimea scoarței, Don Doricelli trăia o realitate năucitoare. Se oprise la câțiva metri de pupitrul uriaș la care lucrau zeci de umanoizi din rasa inuaki, urmărind cu interes pregătirile.
— Odată ce vor pătrunde în straturile inferioare ale atmosferei, nu vor mai avea scăpare! primi o explicație din partea unuia. Vor descoperi că se află, de fapt, în dimensiunea complementară. Un deșert imens!
— Dar cum?
— Informațiile transmise de clona ta au condus la realizarea unei unde care îngăduie, temporar, o mixare a celor două planuri de existență. „Fântâna gravitațională” va trimite flota anunnaki la mii de ani lumină, spre capătul galaxiei.
— Ați construit un „pod” — Einstein-Rosen?
— Einstein a fost un agent inuaki, zâmbi binevoitor călăuza.
— Ce sunt punctele acestea roșii? întrebă sergentul, arătând către ecranul care-i stârnise interes de ceva vreme.
— Sunt navele invadatoare, primi răspunsul. În scurt timp, le vom vedea pe ecranul principal.
*
— Ce naiba este aceasta? înjură Chiunk-Khai, agitându-și tentaculele amenințător. Nu seamănă deloc cu Vasthra.
—Nu știu ce se-ntâmplă! se destăinui cu sinceritate secundul. Pare un deșert!
Chiunk-Khai sudui din nou:
— Este o capcană! Opriți înaintarea!
— Imposibil, domnule general! raportă ofițerul tactic al navei amiral. La 20 de kilometri de la suprafața planetei s-a format un câmp gravitațional imens!
— Trageți cu toate armele!
Generalul simți că-și pierde cumpătul. Zgomotul infernal îi acoperi răcnetul. Își aduse aminte de clona sergentului căruia îi reținuse numele și înțelese.
Una câte una, vehiculele spațiale de colonizare dispărură în vortexul gravitațional. În numai câteva minute, întreaga flotă anunnaki se trezi într-o regiune aflată între spirale galactice. Un loc unde vidul de smoală stăpânește multe mii de ani lumină.
— Așadar, e gata! se zvârcoli sergentul cuprinzând grupul de inuaki adunat în jurul ecranului care afișa datele senzorilor de mare distanță.
— Da! încuviință monosilabic cel care îl invitase mai devreme să i se alăture. Flota anunnaki a dispărut.
— Și acum?
— Am câștigat o bătălie, nu și războiul. Dar este un început! Toți „Înalții Demnitari” au votat pentru continuarea ostilităților. Vom porni către baza inamică, aflată la 380.000 de kilometri de Terra.
— Pe Lună?
— În interiorul ei! Ești invitat să ni te alături.
*
De ceva vreme, sergentul Don Doricelli privea fascinat prin unul din hublourile instalate deasupra punții principale a navei încadrate în convoiul militar inuaki. O priveliște magnifică, accentuată de poziția privilegiată— în extremitatea provei vehiculului spațial, îl determina să-și continue contemplarea. Nimic din tot ce vedea nu semăna cu lucrurile învățate și apoi practicate pe cargourile în care își petrecuse două decenii din viață. Era încă uimit de evenimentele recente, dar lipsa serului de involuție se dovedise mai mult decât benefică. Pentru prima oară în viața sa se simțea liber. Un sentiment necunoscut până atunci, adâncit până în esență și dezvoltat într-o armonie aproape organică. Simți atingerea delicată a noului său prieten, Oorlah — ofițer în armata inuaki, dar nu se grăbi să piardă dulceața reveriei în care se adâncise.
— E totul bine, Don?
— Da, sunt bine, murmură neconvingător, întorcându-și privirea către interiorul generoasei camere de promenadă. Doar că... aș vrea să te mai întreb ceva.
Oorlah surâse cu subînțeles.
— Spune!
— Vasthra! Voi, cum o numiți?
— Noi o știm drept Abbatar, adică Perla, iar kiromangii o numesc Caupta. În traducere înseamnă Divina. Dar cea mai potrivită denumire, ar fi tot Vasthra. Asta ca să ne aducem aminte mereu de ce s-a întâmplat acolo. Așa cred mulți dintre noi.
— Și kiromangii?
— Societatea lor va evolua liber. Aceasta este hotărârea Consiliului. Apariția noastră se va transforma, în timp, într-o legendă. Kaalos va fi mai viu ca niciodată! Vom păstra protecția la nivelul ionosferei. Viața trebuie ocrotită! Mai cu seamă că în această zonă a galaxiei întâlnești o caracteristică rară a materiei. Vasthra coexistă alături de o soră. Cea numită de anunnaki— Martha, se bucură de același privilegiu. Noi îi spunem Corpir, adică Două. Este una din planetele pe care ne-am oprit acum mult timp. Vreau să zic pe amândouă! În ambele dimensiuni sunt la fel!
— Cum treceți dintr-o realitate în alta?
— Pe fiecare din ele există „porți energetice” apărute în mod natural. Am învăluit corpurile cu radiații care fac imposibilă traversarea atmosferei de către cei care nu cunosc valoarea frecvenței de acces.
— Înțeleg! Spune-mi: de ce nu ați încercat mai devreme să ne eliberați? E o întrebare care nu-mi dă pace!
— E simplu! Totul ține de voința politică! Întotdeauna de politică!
— Ce se va întâmpla cu noi? Vreau să spun, cu Terra?
— Primul pas ar fi anihilarea bazei anunnaki din adâncurile Lunii. Vom elibera planeta de monștrii deghizați în oameni. Nu-ți ascund: va fi destul de greu! Mulți dintre ei sunt în poziții privilegiate. Din fericire tehnologia noastră ne permite să-i deconspirăm fără probleme. Acum, te rog, să mă urmezi pe puntea principală. Comandantul vrea să te vadă. În scurt timp efectele serului vor dispărea în totalitate și vei putea să comunici prin intermediul telepatiei cu toți inuakii din galaxie. Vei avea acces la baza noastră de date. Ești unul dintre noi!
— O ultimă întrebare.
— Te ascult!
— Cum este răspândit serul peste o planetă întreagă?
— Prin substanța de care depindem cel mai mult. Prin apă!
Don Doriceli simți un fior traversându-i trupul. Mintea îi deveni clară, cum nu mai fusese niciodată. Înțelese într-o clipă: se metamorfoza! Zâmbi larg, răspunzându-i prietenului său cu aceeași seninătate:
— Să mergem! Comandantul ne așteaptă.