Esenţă de român
Ultra:
...Suntem urmașii lor. Avem dreptul, și în același timp obligația, să-i cinstim...
***
Eminescu-i nemurire, stâlp umplut din mândru neam,
Un ocean de bucurie, să-i poţi fi contemporan.
Flori de plumb sădite-n glastră, pe Bacovia-l cinsteşte,
Zimţi tăcuţi, sudaţi în rece, pe poet îl prea-măreşte.
Lungi cortegii duc alene, flori de mucigai urzite,
Şi Arghezi Tudor însuşi, stă prin casele smerite.
La o masă, în tăcere, stă Brâncuşi trăgând din pipă,
Şi îşi strânge ochii-n zare, spre coloana infinită.
Cu o cobză pântecoasă, greierele-l slăveşte-ntruna,
Pe Georgică Topârceanu îl asteaptă dulce, struna.
Prin pădurea de mesteceni, eu m-am legănat odată,
Pe o frunza verde, lată, Labiș se plângea de soartă.
Din văzduh cumplita iarnă plânge lin, cu fulgi mărunți,
Pe Alecsandri în palmă, îl cinstește cu arginți.
Mama plus copilul-n brațe, nemișcați pe pânza albă,
Doar Tonitza-i pictează, capodoperă în salbă.
Au și palmele uscate, dure de atâta chin,
Fierul plugului tot sapă, Goga îi cinstește lin.
Pașii tandri curg în valuri, ai profeților ambiții,
Blaga le ascultă dorul, scuturat de inhibiții.
Picături de dor și jale, este haina lui Vieru,
Plânge tot romanul care, simte-n Prut cum curge fierul.
Peste câmpuri solitare, se așterne Păunescu,
Un produs de pus la rană, ca un viers de Porumbescu.
Cu-n pătrat lipsit de colțuri, ne încântă, sec, Stănescu,
Geometric pune rime, peste drumuri de pedestru.
O baghetă ține-n mână, dirijând o-ntreagă rasă,
Și ne-ncântă, el, Enescu, de la cer și pân’la coasă.
Mândru plânge-n nai Zamfir, aruncând pe cer arginţi,
Nu-s valori de Mendeleev, ci-s minuni ascunse-n minţi.
Peste tot și peste toate, se aude glas cu jale,
Cântă Ștefan-tot cel Mare, lunecând prin timp, la vale...