Oameni de Zăpadă

Să fie gândurile mele? Greu de spus. Mă pierd în luciul lor şi rămân atârnat într-o lenevie prelungită a voinţei. Ar trebui să încerc altceva: să deschid ochii, bunăoară. Printre gene disting albul sidefat a cărui strălucire mă determină să ţip de durere. Îi închid cu repeziciune.
Vocea revine: „ Să nu crezi că eşti mort! Eşti doar în stază impusă. Îţi aminteşti de ultima misiune? ”
Bineînţeles că mi-o amintesc. Cum să nu mi-o amintesc!? Aaa... Ia stai! Am reuşit s-o ducem la îndeplinire? Trebuie să mă concentrez. Am plecat de pe Staţia Orbitală în decembrie, anul trecut. Anul trecut? Adică să fim acum în 2122? În fine. La bordul navei Poseidon, un cargou de câteva milioane de tone „ deadweight ”, cu destinaţia Europa -satelitul lui Jupiter, pentru un transport ordinar de... apă. Pe timpul călătoriei am dormit. M-am trezit după trei luni, holbându-mă la pata roşie, vomitând mai mult decât de obicei. Toţi au râs de mine. Până şi comandantul, renumit pentru figura sa inexpresivă, a zâmbit larg. Era a cincea oară când navigam sub comanda domnului Brask, dar niciodată nu m-a enervat atât de tare.
— ... Quinn! Ai rău de mare, băiete. Cum ai trecut de teste?
— Nu mi s-a întâmplat niciodată! am bolborosit printre icnete. Nu ştiu ce-i cu mine!
— Fugi şi ia-ţi altă pungă! În 15 minute am nevoie de tine. Ne aşteaptă un munte de gheaţă care trebuie adus la bord, apoi transformat în apă!
— Înţeles!
— ... Ai înţeles pe dracu! Ş-arăţi asemenea lui!
Am plecat de pe punte confuz. Aşa cum am ajuns. Apropo, cum am ajuns pe punte? Îmi lipseşte secvenţa. În fine. Chiar am rău de mare. Mi se pare că nava se leagănă, deşi este imposibil pentru că suntem în spaţiul cosmic, pe orbită, în jurul Europei. Mda! Să mă gândesc: ce-am făcut după aia? Ooo! Îmi amintesc...
Starea de disconfort mi-a trecut după câteva ore. Am muncit în draci şi în câteva săptămâni, am umplut „cămara”. Toate bune şi frumoase. Apoi...
„Aha! Deci îţi aminteşti! Să nu crezi că eşti mort!”
— Lasă-mă-n pace! Ce vrei de la mine?
„Ai să m-asculţi: să-ţi aminteşti fiecare detaliu! Cât rău aţi făcut...”
Să fie gândurile mele? Greu de spus. Încerc să-mi limpezesc mintea, dar totul se întoarce împotriva mea. Amintirile îmi pătrund în spaţiul eliberat, aruncându-mă în trecut. Noi am fost picătura care a umplut paharul. Vreau să zic, Poseidon. Gheaţa colectată a grăbit procesul semnalat de către oamenii de ştiinţă. și rifturile provocate în structura corpului ceresc au ajuns la nivel critic. Europa şi-a pierdut integritatea. În consecință, câmpul magnetic al planetei Jupiter a făcut restul. În câteva minute am trecut de la extaz la agonie. În fine. O expresie fumată, dar încă-n top. Ce top? Trebuie să mă concentrez! Să-mi amintesc! Dacă vocea îmi impune totul?
Să fac un experiment. Nu, nu! Mai bine îmi amintesc. Când încerc să mă opun, mă simt rău. Din ce în ce mai rău, de parcă aş avea „ mal de mer ”. Aşa s-a întâmplat şi atunci, pe navă. Ce o fi cu mine?
Evocarea zgomotului sinistru îmi pătrunde în creier, devenind aproape organic. Să vezi propria navă ruptă-n două. Ce senzaţie! Prova expulzată spre Jupiter, în timp ce pupa, în care mă găsesc din întâmplare, aruncată în hăul de smoală. Urmează minute lungi de încercări, până reuşesc să comut legătura către sistemul de urgenţă. Într-un târziu pătrund cu ajutorul camerelor mobile în incinta punţii principale. Văd privirea înfricoşată a domnului Brask, fixând obiectivul.
— Iertare...
Asta să fi spus? Tot ce se poate. Măresc cadrul şi descopăr cui se adresase: unor creaturi care se aflau, alături de echipaj, pe punte. Ce noroc pe mine să fiu la pupa navei. În scurt timp mor cu toţii, aspiraţi în atmosfera densă a colosului gazos. Echipajul cargoului Poseidon, plus creaturile. Mai puţin propria-mi persoană, ocrotită de noroc.
Aştept mai bine de zece minute, cu ochii ieşiţi din orbite, fixând monitorul de parcă vedeam iadul. Stăfulgerarea îmi confirmă temerile. Din senin, fiorul răzbate timpul impunându-mi nevoia de a-mi aminti cum arătau. Erau... oameni de zăpadă! Oameni de zăpadă?! Mă bufneşte râsul şi chicotesc amuzat de propria descoperire. Le mai lipseau oalele de pe capete şi nasurile din morcovi. În fine! Aveau organe olfactive, dar sunt atât de minuscule.
Ei, nu, că asta-i culmea! Mă bălăcesc în incertitudine şi asta mă scoate din ţâţâni. Şi de ce folosesc expresia „ în fine” atât de mult. Mă seacă! Poftim alta, dacă nu-mi place vechea...
Am să fac ceva nou: am să-mi folosesc simţul tactil. Aşa: mâini şi picioare, corp plus cap. Totul pare la locul lui. Acum voi încerca să deschid ochii încă o dată. Sunt într-o capsulă de salvare. Recunosc formatul: leed-ul roşu, pozat deasupra ecranului principal, îmi atrage atenţia; pilotul automat este oprit. Doi oameni de zăpadă sunt aşezaţi pe scaunele de comandă. Gravitaţia artificială este activată ( văd bine avertizarea), dar hardughia se leagănă de parcă ar fi pe apă. Abia acum simt atingerea de gheaţă a creaturii de lângă mine. Îi văd ochii protejaţi de pleoape mari şi cărnoase. De aproape nu mai seamănă cu un om de zăpadă. Ce-o fi vrând de la mine? Îmi aşază pe frunte al doilea membru superior. E aşa de rece. Mai rece decât celălalt. Oi fi în prezent? Îmi pare că timpul şi-a pierdut liniaritatea axiomatică. Nu ştiu ce să zic. E ca şi cum unei păsări migratoare de pe Terra îi iei simţul magnetic. Efectul? O zăpăceală catastrofală. Vocea revine, în timp ce privesc zăpăcit buzele creaturii. Albul sidefat se metamorfozează într-un roșu aprins apoi, pe măsură ce timbrul urcă în intensitate, gura îi devine azurie:
„Să nu crezi că eşti mort! Ne-aţi distrus lumea, acum nu ne rămâne decât să migrăm.”
— ... Nu înţeleg cum! mă trezesc vorbind.
„E simplu! Semnalul de ajutor a fost interceptat de către specia ta. O altă navă se află pe drum. Între timp vom înlocui apa din organismul tău. Din fericire putem supravieţui în toate formele de agregare.”

Comentarii